redactia
Noi, părinții, suntem mânați în acțiunile noastre față de copii, (unii conștient, alții mai puțin conștient) de teama de a nu pierde controlul. Ne e teamă că dacă vom arăta înțelegere față de comportamentele lor negative ni se vor urca în cap, o vor lua pe căi greșite. Cum să-l iei în brațe când el te lovește? Cum să-i zâmbești când el îți vorbește urât? Păi ce educație îi mai dai așa?
Ei bine, vestea bună este că noi avem copii, nu animale. Iar noi suntem părinți, nu dresori.
Ce prostie mai e și asta, poate vă întrebați. Nu, nu-i o prostie, e un fapt dovedit de ani de studii. Copiii (noi oamenii) avem creierul cu mult mai dezvoltat decât un porumbel să zicem. Sau decât un șoarece. La noi nu funcționează totul pe principiul pedeapsă și recompensă, suntem capabili de mult mai mult decât atât.
Copiii nu sunt răi. Atunci când se comportă urât, când lovesc, când jignesc, când aruncă lucruri, când fac o criză de furie, suferă. Copiii așa ne atrag atenția că nu le-am acordat atenție, că i-am ignorat, că nu le-am fost aproape, că i-am supărat, că nu am fost atenția la nevoile lor. Cu cât comportamentul e mai urât, cu atât suferința lor e mai mare. Cu cât ne vom comporta noi mai vehement și mai autoritar în astfel de momente, cu atât le creștem și mai tare suferința. Pentru că prin ceea ce fac, de fapt, cer ajutor: ”Vezi-mă, auzi-mă, uite-mă, sunt aici, am nevoie de tine, am nevoie să mă simt în siguranță”. Și dacă îi vom auzi, vom fi acolo, le arătăm că sunt în siguranță, de cele mai multe ori, furia se va transforma într-un plâns eliberator. Iar brațele noastre vor fi refugiul lor.
Teama părinților de a pierde controlul
Când copiii se comportă urât, de fapt, de asta ne este teamă. Că vom pierde controlul. Că-i pierdem din mână. Nu vrem să le recompensăm astfel de comportamente, dacă se învață așa? Mai degrabă pedepsim comportamentul urât, să știe pe viitor, să nu facă.
Ei bine, nu așa merg lucrurile. Căci sunt copii, nu animale. Și nu au nevoie de dresaj, ci de dragostea părinților. Recompensa și pedeapsa, în creierul nostru de ființe evoluate, nu-s în același loc în care este suferința provenită din lipsa de conectare cu părintele. Nu o spun eu, că nu-s expert, a spus-o un psihoterapeut, dr. Lawrence Cohen care asta a făcut toată viața. A învățat și-a lucrat cu copiii.
Așadar, conectarea nu este percepută de copil ca o recompensă a comportamentului negativ, ci ca o dovadă de dragoste, de afecțiune, ca o modalitate de-a liniști copilul și de-ai arăta că este în siguranță, că ne pasă de el.
Copiii au nevoie de mai multă atenție și afecțiune decât putem noi realiza. Dacă nu o primesc se simt deconectați de părinți. ”Nevoia lor să se fie conectați cu părinții este la fel de mare ca foamea, ca somnul, alte două nevoi importante. Dacă un copil urlă că îi este foame sau plânge de somn, țipăm la el și îl pedepsim sau îi dăm de mâncare și-l punem la somn?”, a fost întrebarea pusă de dr. Cohen.
Deci, nu de a pierde controlul ar trebui să ne fie teamă, ci de a nu fi conectați cu copilul nostru. De aici se nasc multe lucruri rele. Deși teama noastră cea mai mare este să nu cumva să pierdem controlul, de fapt ar trebui să ne concentrăm pe a obține cooperarea cu copilul nostru.
Cooperarea este o reușită pe termen lung, controlul e limitat de timp.
Pe termen scurt, o palmă la fund sau o ceartă poate să oprească copilul din a mai face un lcuru pe care nu ni-l dorim. Dar dacă el nu va mai face un lucru doar pentru că îi este teamă de părinte, imediat ce pericolul trece – adică părintele nu-l mai vede – copilul va face în continuare ce voia să facă.
Prin conectare însă, arătându-le empatia și înțelegerea noastră, dragostea noastră necondiționată, putem obține cooperarea. Și asta ne dorim pentru acum. Asta ne dorim și când or avea 10 ani, și când or avea 18 și 28. Ne dorim să ne înțeleagă. Așa cum și noi îi înțelegem pe ei.
