Cristiana
Mă numesc Maria. Am 53 de ani. Sunt căsătorită de 32 de ani.
Sau, mai bine zis, eram căsătorită în sufletul meu, pentru că de aproape un an, soțul meu trăiește o altă viață. Și-a găsit o femeie mai tânără decât fiicele noastre. La început am crezut că e doar o rătăcire, o criză a vârstei, un episod trecător. Dar încet, am început să înțeleg că eu rămăsesem pe marginea propriei mele povești.
Am crescut două fete minunate, am construit o casă, am muncit cot la cot, am făcut sacrificii despre care poate nici nu și-a dat seama vreodată. Și totuși, azi, mă găsesc singură pe banca asta roșie din parc, gândindu-mă cine sunt eu acum, după ce am fost „noi” atâta vreme.
Nu, nu plâng. Am făcut-o deja. Am plâns nopți întregi în perna mea, am plâns în baie, am plâns în mașină, am plâns când am văzut un mesaj suspect pe telefonul lui, am plâns când am auzit cum își schimbă vocea la telefon.
Acum nu mai plâng. Acum stau aici și mă întreb ce vrea viața de la mine mai departe. Cum învăț să mă iubesc din nou? Cum să mă regăsesc? Poate că am uitat de mult cum e să fiu Maria, nu „soția lui”. Poate că într-o zi o să învăț să fiu din nou fericită.
Azi e doar începutul. Azi doar respir. Dar mâine poate voi merge mai departe. Poate voi râde din nou. Poate voi visa. Poate chiar voi iubi. Dar de data asta, pe mine.
