Cristiana
Casa lui Donald a ars acum două luni, în timp ce el era la supermarket, și a suferit un atac de cord când a ajuns acasă. A fost dus la spital, iar fiul său, Peter, și soția acestuia au insistat să-l mute la ei acasă până la recuperare. Dar ei erau un cuplu în jur de 30 de ani, cu trei copii mici, și acum trebuiau să se descurce cu un bărbat în vârstă în casa lor.
Donald era foarte conștient de acest lucru și așa că, după ce și-a strâns forțele, i-a spus fiului său că vrea să se mute într-un azil de bătrâni. Fiul său i-a cerut să amâne discuția pentru mai târziu, dar Donald a insistat să meargă să viziteze un azil de bătrâni din apropiere și Peter a fost de acord.
Așadar, în dimineața următoare, Donald s-a urcat pe locul din dreapta din mașina lui Peter și au început să conducă spre azilul de bătrâni pe care îl sugerase. Dintr-un motiv oarecare, Peter a făcut mai multe viraje, iar Donald a încruntat din sprâncene. „Ești sigur că aceasta este drumul cel bun? Am impresia că te întorci spre casa ta,” i-a spus bărbatul mai în vârstă fiului său.
„Oh, nu-ți fă griji, tata. Trebuie să luăm mai întâi ceva de la 7-Eleven,” a răspuns Peter, mâinile lui mișcând volanul, iar ochii concentrați pe drum.
Donald a dat din cap și nu a acordat prea multă atenție. A luat documentele pe care le tipărise și a citit cu voce tare câteva dintre beneficiile listate pe site-ul azilului. Se concentra atât de mult asupra cititului, încât nu a observat când Peter a oprit mașina. „Oh, ia-mi un pachet de chipsuri, te rog,” spuse Donald, distrat.
„Nu suntem la 7-Eleven, tata. Uită-te sus,” îl îndemnă Peter
Donald ridică privirea și inima i se opri o clipă. Clădirea din fața lui nu era azilul de bătrâni, ci o casă veche, dar impunătoare, cu ferestre largi și o verandă spațioasă. Îi era familiară. Foarte familiară.
„Ce…? Ce cauți aici, Peter?” întrebă Donald, simțind un nod în gât.
Fiul său zâmbea ușor, dar avea ochii umezi. „Nu eu caut ceva, tata. Tu ai căutat asta toată viața.”
Donald își simți mâinile tremurând. Coborî încet din mașină, iar vântul ușor al dimineții îi aduse un miros care îi zgândărea amintirile. Miros de pământ umed, de trandafiri vechi și de vopsea proaspătă.
Păși către ușa de la intrare, fără să realizeze cum picioarele îl purtau singure. Atingerea mânerului rece îi trezi și mai mult trecutul.
„Tată, ai muncit toată viața pentru această casă. Ți-ai pus sufletul în fiecare colț, ai reparat fiecare scândură, ai îngrijit grădina de unul singur. Știu că incendiul ți-a luat casa, dar nu și amintirile. Și mai știu că niciun azil nu-ți poate da înapoi ceea ce ai pierdut…”
Donald înghiți în sec și simți o căldură inexplicabilă în piept.
Peter continuă, punându-i o mână pe umăr. „Am refăcut-o, tata. Împreună cu Emma, copiii și cu câțiva prieteni. Nu am putut să lăsăm cenușa să fie sfârșitul poveștii tale. Aceasta este casa ta. Și dacă vrei, poți rămâne aici.”
Ochii lui Donald se umplură de lacrimi. Își trecu degetele peste tocul ușii, simțind textura lemnului ca pe un vechi prieten regăsit.
„Nu trebuia să…” șopti el, dar vocea îi tremura.
„Ba da, tata. Trebuia.”
Donald închise ochii o clipă și inspiră adânc. Se simțea acasă. Cu adevărat acasă. Și în acel moment, înțelese că nu era singur. Niciodată nu fusese.
