Cristiana
Sunt Maria și am 42 de ani. Până acum o lună, aveam o carieră de psiholog la București, un apartament în centru și un soț cu care eram căsătorită de 15 ani. Acum, stau în satul Văleni și îi aduc mamei mele ceai în fiecare dimineață.
Privesc prin fereastra bucătăriei cum razele dimineții de aprilie mângâie liliacul înflorit din curtea casei părintești. Niciodată nu m-am gândit că mă voi întoarce definitiv în locul de unde am plecat cu atâta hotărâre la 18 ani. Dar viața are propriile ei planuri pentru noi.
„Am adus ceaiul, mamă,” îi spun, ieșind în curte unde mama, la șaptezeci de ani, stă pe scaunul ei preferat, învelită cu o pătură subțire deși ziua promite să fie caldă.
„Nu trebuia să vii, fată dragă,” îmi răspunde, primind cana cu mâini tremurânde. „Aveai viața ta la oraș.”
Îi zâmbesc, aranjându-i pătura pe genunchi. Parcă a slăbit și mai mult în ultima săptămână. Parkinson e o boală crudă – îți fură bucățică cu bucățică din om, lăsându-l captiv într-un corp care nu mai ascultă. Medicii i-au dat mamei un an, poate doi. După o viață de muncă la CAP, apoi ca îngrijitoare la școala din sat, merită mai mult decât să fie trimisă într-un azil sau lăsată în grija unei străine.
„Aici e casa mea,” îi răspund simplu, deși știu că nu e întregul adevăr. Casa mea era și apartamentul din București, alături de Andrei. Sau cel puțin așa fusese până acum o lună.
Încă îmi amintesc discuțiile care au început imediat după diagnosticul mamei. „Găsim pe cineva să stea cu ea,” insista Andrei. „Sau plătim un azil bun. Nu poți să-ți abandonezi cariera și să te muți la țară.”
Dar eu știam că mama nu ar fi supraviețuit smulsă din locul în care a trăit toată viața, departe de grădina ei, de găinile care o trezesc în fiecare dimineață, de vecinii care mai trec pe la poartă să vadă ce mai face.
Când i-am spus lui Andrei că voi lua o pauză de șase luni de la cabinet, a ridicat din sprânceană, neîncrezător. „Șase luni? Și apoi ce? Crezi că poți să te întorci pur și simplu? O să-ți pierzi toți clienții, Maria! Psihologia nu e un hobby!”
Încercam să-i explic că nu era vorba despre o carieră, ci despre un om. Despre mama mea. Despre singurul părinte care rămăsese lângă mine când viața devenise grea. Dar cu cât vorbeam mai mult, cu atât simțeam că Andrei devenea mai rece.
Apoi, într-o dimineață, am găsit locul gol în care ar fi trebuit să fie mașina mea. Nu mi-a spus nimic. Doar când l-am întrebat, a ridicat din umeri și mi-a zis sec: „Am vândut-o. Așa, măcar nu vei putea fugi la țară fără să te gândești de două ori.”
Atunci am știut că nu mai eram de aceeași parte a baricadei.
Acum, privind-o pe mama, simt un nod în gât. Viața ei se scurge încet, precum nisipul dintr-o clepsidră spartă. Fiecare zi este un dar și o pierdere în același timp.
„Îți mai amintești când îmi împleteai codițele înainte să plec la școală?” o întreb, încercând să o fac să zâmbească.
„Sigur că-mi amintesc, draga mea. Întotdeauna îți plăcea să le fac strâns, să nu se destrame peste zi. Dar mereu veneai acasă cu ele ciufulite.”
Zâmbește ușor, iar eu îmi mușc buza ca să-mi opresc lacrimile. Îmi dau seama că nu doar eu am ales să rămân. Și ea a ales, cândva, să mă crească singură, să mă țină de mână când mi-era frică, să facă sacrificii despre care n-am știut niciodată.
Am pierdut un soț, poate. Am pierdut confortul unei vieți sigure la oraș. Dar câștig ceva mult mai profund. O ultimă primăvară cu mama mea.
O iubire nu ar trebui să te pună să alegi între ea și alta. Iubirea ar trebui să fie blândă. Iar dacă nu este… atunci poate nu era iubire de la bun început.
