Părinți de nota 10

Psihologul Mircea Miclea: „Primii responsabili de frica elevilor sunt părinții, nu școala”

Frica unui copil este în primul rând responsabilitatea părinților, spune psihologul Mircea Miclea, fost ministru al Educației și profesor universitar în România. Acesta a explicat că prin creșterea autonomiei unui copil, acesta poate deveni mult mai rezistent, mai rezilient la ce se întâmplă în școală.

Copiilor nu le place școala din mai multe motive: frica de profesori, frica de note, bullying-ul sau faptul că școala nu face nimic pentru ca ei să se simtă fericiți.

„Primul factor pe care eu îl socotesc aici responsabil nu este școală, sunt părinții. Dacă părinții nu dezvoltă autonomia copiilor lor, atunci anxietatea copiilor lor va fi mult mai mare. Deci e o relație inversă între autonomie și anxietate. Cu cât un copil este mai autonom, cu atât el e mai puțin anxios, mai rezistent, mai robust. Cu cât el este mai lipsit de autonomie, el devine mai anxios. Deci, să intrăm în concret: dacă eu, nu copilul meu, îi aranjez patul, îi pun farfuria în față, îi iau farfuria din față, îl duc până în buza școlii, îl iau din buza școlii în automobilul meu personal, îl pun la masă, îi pun totul pe masă, el nu are nici o responsabilitate. Deci el nu face nimic, el nu își dezvoltă autonomia. El începe să înțeleagă în capul lui că el, lăsat singur, fără o protecție, el e vai de viața lui.

Tot încercând să îi oferim prea multe lucruri, îi reducem din autonomie și cu cât îi reducem din autonomie, cu atât el e mai speriat. Păi creierul meu, dacă eu nu mi-am făcut niciodată singur patul, sau nu mi-am pus singur în farfurie, sau nu mi-am pus farfuria la spălat, sau nu mi-am spălat-o, dacă eu mă duc în tabără în vacanța de vară, ce poate să spună creierul meu despre cum va fi acolo. Că va fi dezastru, pentru că niciodată n-am făcut lucrurile acestea. Dar dacă eu le fac singur, eu sunt mult mai liniștit.

Părinții trebuie să dezvolte autonomia copilului. Adică să învețe pe copiii să facă cât mai multe lucruri cu capul lor și cu mâinile lor. Practice. Să-și aranjeze în cameră, să-și pună farfuria pe masă – nu sunt filozofii – să facă lucruri cu capul lor și cu mâinile lor. Atunci o să aibă copii robuști. O să aibă copii rezistenți și atunci n-o să fie atât de sensibili la ce se întâmplă în școală. Principala modalitate de a preveni bullying-ul este creșterea rezilienței. Adică ai copii care sunt tot mai rezistenți și atunci nu sunt ca fulgii de nea, cum se spune, pentru că acum a apărut în literatură acest concept de generația fulgilor de nea, adică generația copiilor care au fost atât de mult protejați de părinți încât ei acum devin vulnerabili la orice mică alterare a mediului în care trăiesc. Adică ce-am făcut cu supra-protecția? I-am vulnerabilizat. Prin urmare, revenind la întrebarea pe care ați pus-o dumneavoastră, apropo de anxietăți. Anxietățile trebuie, în primul rând, prevenite prin modul în care se poartă părinții cu copiii. Regula principală este să dezvoltăm autonomia copiilor. Să-i învățăm să facă cât mai multe lucruri cu capul lor și cu mâinile lor, vor deveni mai autonomi, deci mai puțin anxioși. Altfel vor intra cu anxietăți iar aceste anxietăți se vor dezvolta și mai mult în școală.

Apoi este rolul școlii, doar în al doilea rând. Modul în care interacționează profesorul cu elevii, aici este o a doua sursă de anxietate majoră. Dar cum v-am spus înainte – un profesor care predă și o anumită atitudine față de disciplina pe care o predă. Dacă eu sunt un profesor ultra sever și îl critic de fiecare dată pe elevul meu, nu numai că îl critic pentru că nu știe, îl ironizez, îl supăr, îl minimalizez, atunci el va asocia emoția pe care eu i-am pricinuit-o la ora mea de matematică, de exemplu, i-am pricinuit anxietate, sentimentul de rușine, sentimentul de umilință, el va asocia aceste sentimente cu materia mea. Și atunci aveți explicația de ce inclusiv elevii buni, care învață de frica profesorilor, când este să aleagă matematica sau fizică spun „Nu, mulțumesc!”. Și tu-i spui bine, dar ai fost foarte bun la matematică? Și îmi spune da, dar nu prefer. De ce? Pentru că s-a asociat cu o emoție negativă. Asta trebuie să înțeleagă profesorii, că emoția pe care ei o produc atunci când predau va fi asociată cu materia pe care o predau și atitudinea elevilor față de materie va fi mediată de această emoție pe care ei o livrează alături de conținut.

Dacă sunt lehămesiți față de materia pe care o predau, elevii lor vor fi și mai lehămesiți decât ei și de materia respectivă. Să nu mai facă pe inocenții, să spună elevii aceștia nu vor să învețe. Dar dumneavoastră cum predați? Adică dacă dumneavoastră predați cu lehămiseală, vreți ca să învăț eu cu entuziasm?

Iar pe de altă parte, apropo de fericire, deci clar e bine să avem copii cât mai fericiți. Da, dar să ne lămurim: școala nu este locul în care principalul rezultat trebuie să fie creșterea stării de fericire. Școala este un loc unde principalul rezultat trebuie să fie creșterea calității de cunoștințe. Ăsta este principalul lucru la școală. Nu mergem la școală numai ca să fim fericiți. Fericirea este un fenomen, o stare care este fulgurantă, e foarte trecătoare, pe care o obținem din faptul că practicăm un sport, că avem un proiect personal, ceva ce vrem să facem noi, că avem un hobby, că profesorul ne predă cu entuziasm ceea ce predă, că părintele nostru ne-a făcut rezilienți ș.a.md. Din conjuncția aceasta am eu o stare de bine.”

Loading...