redactia
Pilda zilei – “Despre dezamagire…”
Recent viata a inceput sa-mi desluseasca lectia dezamagirii. Si pina acum avusesem parte de dezamagiri, insa abia de curind am inceput sa invat cite ceva despre acest subiect. Am observat ca pentru a putea fi dezamagita de cineva, acel cineva trebuie sa fie o persoana reprezentativa pentru mine. Iar cind din anumite motive se producea dezamagirea simteam cum se prabuseste o lume in mine si ma zbuciumam si sufeream cumplit. Apoi magia timpului aducea linistea, uneori si vindecarea, dar simteam cum toate trec fara ca eu sa dobindesc intelegerea lucrurilor care mi se petrec.
Insa ultima data a fost altfel, simteam cum imi plinge inima insa nu mai puteam sa dau vina pe cineva pentru starea mea pentru ca independent de situatia concreta simteam ca problema este si ramine in mine. Si atunci am inceput sa vad altfel lucrurile. Desi eram trista, nu mai eram revoltata ci calma si oarecum impacata. Si in aceasta stare am inteles ca dezamagirea vine de la ego, el este cel dezamagit.
De obicei scenariul cuprinde replici de genul:
„el/ea nu este asa cum am crezut eu ca este” sau mai adevarat spus asa cum as fi vrut eu sa fie, sau asa cum imi era mie bine sa fie. Astfel, cautind in fiinta mea am vazut ca cel care sufera este ego-ul, el fiind de fapt dezamagit de proiectia lui.
Prin urmare, cel care-mi chinuie fiinta in momentele de dezamagire este ego-ul, care sufera din pricina propriei amagiri. Amagirea constind in faptul ca si-a bazat cunoasterea oamenilor pe frinturi de adevar si pe incadrarea in tipare. Apoi incadrarea terminata, omul etichetat „bun” trebuia sa se comporte ca atare. Dar evident ca oamenii se comportau exact asa cum erau ei, iar in momentele in care viata ii punea in situatia de a actiona neconform cu tiparele mele, eu eram dezamagita. Astfel, viata m-a invatat ca oamenii nu sint asa cum as vrea eu sa fie, ci sint exact asa cum au ei nevoie sa fie.
Si atunci m-am intrebat ce face sufletul in fata unei dezamagiri? Si m-am gindit la Iisus. El a venit sa vesteasca oamenilor Imparatia Tatalui Ceresc, iar oamenii l-au batjocorit si l-au rastignit. Insa, pe cruce fiind, Iisus s-a rugat pentru ei: „Iarta-i, Tata, caci nu stiu ce fac! ”.
Si astfel am inteles ca sufletul ii iubeste si-i accepta pe oameni asa cum sint ei, fara sa-i judece. In fata unei dezamagiri sufletul alege sa iubeasca si sa ierte si nu sa judece. Iertarea nu inseamna indulgenta, adica sa treci cu vederea lipsurile tale sau ale altora si sa nu le dai atentie. Asta ar insemna de fapt nepasare, lipsa de respect fata de tine si fata de celalalt. Actul iertarii nu te obliga sa accepti orice, insa te ajuta sa actionezi crestineste si sa raspunzi raului cu bine.
In astfel de momente compasiunea si discernamintul sint cele care ar trebui sa ne calauzeasca. Fiecare are drumul lui si lectiile lui, iar viata ii invata pe toti. Durerea mea nu poate fi compartata cu a altcuiva deoarece cupa suferintelor nu are aceasi marime pentru toti. Pe mine raportarea la Dumnezeu, la Iisus, m-a ajutat sa stiu pina unde sa manifest compasiune si de unde sa-mi folosesc discernamintul pentru a ma apara, pentru ca tot de la Iisus am invatat ca „nu este bine sa arunci margaritare porcilor”.
Si am mai invatat ca masura tuturor lucrurilor este in mine: asa cum ma iubesc si ma accept pe mine, in aceeasi masura iubesc si accept fiinta de linga mine si probabil in aceeasi masura il iubesc si-l accept pe Dumnezeu. Iar increderea in ceilalti este data in primul rind de increderea pe care o am in mine insami. Caci pina la urma, pentru mine, viata si oamenii au frumusetea pe care le-o dau ochii mei, de fapt sufletul meu.
