Andreea
Sunt mama “maratonista”. Lucrez full time (si uneori mai mult decat atat) si la job, si acasa si declar pe propria raspundere ca imi vine uneori sa las totul si sa plec in lume cu familia mea. Dar ce exemplu as da daca as renunta la a ma lua la tranta cu viata si responsabilitatile?
Am doi copii, unul de 5, unul de 2 ani si un pic. Si eu, si sotul meu lucram in multinationale. Da, suntem parinti corporatisti! Si avem uneori zile in care ne vine sa vindem tot ce avem si sa ne mutam intr-o rulota undeva cu copiii.
O mama are indoieli
Nu stim daca e o varianta viabila, nu am dus planurile atat de departe, dar avem momente in care ne gandim. Si ne intrebam serios daca chiar facem ce e mai bine pentru noi si copiii nostri sau doar ne amagim crezand asta.
Stii zilele alea in care toata lumea parca si-a luat un pai si incearca sa suga viata din tine? Zilele alea in care realizezi cat de putin oferi de fapt copiilor incercand sa le oferi tot ce se poate?
Sunt zilele alea in care probabil te intrebi, la fel ca mine, la ce bun toate eforturile, toata zbaterea pentru un job bun, pentru un salariu mare, pentru masini care sa te duca mai repede la copii. Dar te tin blocat in traficul vietii si, culmea, departe de ei pentru mai mult timp.
La ce bun sa te lupti sa poti plati ratele la o casa mai mare daca stati tot mai putin in ea si tot mai putin impreuna?
Am zile cand ajung la birou si nu imi pot smulge din minte imaginea celui mic cand il las singur la cresa. De multe ori chiar singur, pentru ca inca nu a ajuns niciun alt copil.
Si stiti ce?
Intr-o seara sotul mi-a povestit ca l-a gasit pe cel mare la gradi stand singur pe covor in mijlocul clasei, cu ochii umezi si rosii. Plansese, mititelul, din cauza ca numai pe el nu il luase inca nimeni. Credea ca am uitat de el sau ca nu a fost cuminte si nu mai venim sa il luam acasa.
Scapa de imaginile asta daca mai poti si incearca sa te concentrezi la ce ai de facut, mami! Fii corporatista aia exemplara, doamna, si uita ca esti mama pentru cateva ore!
Si stiti ce? O fac! Ma apuc de lucru, fac tot ce scrie in fisa postului si sar si peste pauza de masa ca sa fiu sigura ca o sa ajung la timp la cresa dupa cel mic. Si reusesc, si ajungem acasa, si acolo ma asteapta celalalt job full time: de mama. Cel mai important: pregatesc masa de seara, ma „lupt” cu copiii la baita, ma „lupt” cu ei sa se culce la timp pentru ca dimineata ne trezim din nou devreme. Ma lupt cu mine sa nu ii cert cand nu o fac, pentru ca ei vor doar sa mai stea putin cu noi.
Apoi ne raman vreo doua ore in care incercam sa inghesuim tot ce avem de facut pentru a doua zi: vase, pachetele, strans prin casa, haine. Si, poate, daca avem noroc, mai prindem jumatate de ora in care stam impreuna, sot si sotie, inainte de a adormi la TV, pe canapea.
Chiar ca e un maraton, nu?
Si de multe ori te simti total nepregatit pentru el. Dar viata asta nu e pentru cei slabi de inima sau de inger. Si tocmai de aia in fiecare dimineata o iau de la capat cu toate. Pentru ca oricat de tare ne loveste boemia uneori, fara toata munca asta sustinuta chiar nu am putea sa le asiguram copiilor mai nimic in afara de dragoste. Iar din asta se poate trai doar in filme si cine spune altceva e ori naiv, ori ipocrit.
Lupta pentru a le oferi lor tot ce putem mai bun este cel mai bun exemplu.
Acela ca nu renunti in fata provocarilor si ca trebuie ai curaj si responsabilitate chiar si atunci cand nu vrei. Asa am invatat si noi de la parinti, nu? Si in niciun caz parintii nostri nu au crescut „gaini” care renunta cand dau de greu. Noi ne-am facut mari, la fel va fi si cu copiii nostri!
Cand ei vor mai creste, ritmul maratonului va fi mai bland. Pana atunci, trebuie doar sa tragem adanc aer in piept, sa il dozam cat mai bine si sa ne dorim cat mai rar sa vina mai repede ziua in care copiii nu vor mai fi atat de dependenti de noi. Pentru ca nici nu stim ce dor ne va fi atunci de zilele de acum.
Surse: mother.ly
