redactia
Placerea si fericirea fac parte din starile emotionale care sunt recunoscute pe chipul oricarui om. Nu conteaza tara sau rasa din care faci parte, nu conteaza daca esti tanar, copil sau varstnic, nu conteaza gradul de educatie: dacă iti merge bine si esti fericit, se vede si oricine isi da seama de asta.
Din nastere, avem in dotarea noastra psihologica de baza mecanismele de identificare a emotiilor fundamentale si de reglare in functie de aceste emotii. Iar placerea si starea de bine sunt emotii fundamentale, alaturi de frica, furie, dezgust. Si ce-i fericirea? Fericirea este o stare de bine intensa. Ea contribuie la cresterea noastra, la dezvoltarea noastra fizica si psihica. Acesta este motivul pentru care natura ne-a dotat cu identificarea si cautarea tuturor resurselor necesare ajungerii la starea de bine si, deci, si la fericire.
Acum probabil te gandesti: de ce trebuie sa fie mama fericita, adica intr-o stare de bine (cat se poate de intensa, dar macar sa ii fie bine!) si nu tatal! De ce? Iar vorbim de discriminare? Iar totul se invarte in jurul femeii? Dupa ce ca “trebuie” sa faca o multime de lucruri, mai “trebuie” sa fie si fericita!!
Iata raspunsul meu, dupa o multime de cautari personale si profesionale.Sper sa te ajute, chiar daca poate, intr-o prima faza poate nu o sa te si bucure!
Dupa cum stie toata lumea, mama este persoana in interiorul careia apare si se dezvolta din prima clipa copilul. Astfel, buna crestere si dezvoltare a oricarei fiinte umane depinde de buna functionare a mamei.
Dar buna functionare a mamei, depinde de mecanismele sale de reglare si de resursele pe care le are pentru a se simti bine, din punct de vedere fizic si psihic (le separ doar pentru ca imi doresc sa fie mai clar, nu pentru ca fizicul si psihicul ar fi cu adevarat separate). Si, cum spuneam mai sus ca fiecare dintre noi este dotat natural cu mecanisme de identificare a emotiilor si de reglare a functionarii cu scopul unei dezvoltari optime, atunci cred ca e destul de evident ca si copilul face acest lucru de la bun inceput. Inca de cand se afla in burtica mamei lui. Si pana cand devine adult autonom (ceea ce speram sa se intample).
Cu alte cuvinte, copilul, pentru mai bine de vreo doi ani, se regleaza fizic si emotional in functie de starea de bine a mamei. Adica, daca mamei nu ii este bine (adica simte frica sau furie sau dezgust mai des si mai repetat decat placere si stare de bine), atunci copilul se va regla in functie de aceste emotii.
Iar reglajul sau, deoarece depinde de mama, va insemna adaptarea la emotiile mamei. Si asta va influenta dezvoltarea sa emotionala si tipurile de emotii pe care le va manifesta si folosi in relationare.
Daca este vorba de starea de bine, atunci si copilul se va simti bine si va folosi starea de bine in relatiile sale. Pentru ca asta a exersat si stie. Restul, sunt doar emotii care sunt traite cu scopul de a ajunge la starea de bine (si implicit, fericire). Daca este vorba de celelalte stari emotionale – adica frica, de exemplu – atunci starea de frica va fi traita si folosita in reglajul cu propria persoana si cu ceilalti.
Iti imaginezi, cred, deja, ca sansa aparitiei conflictelor si problemelor este foarte mare! In aceasta situatie, copilul, fie el baiat sau fata, se va simti predominant speriat si tensionat si se va relationa cu cei care se potrivesc starii lui. Asa va ajunge sa aleaga prietenii si partenerul de cuplu. Asa isi va creste, mai departe, copiii.
De aceea, da, daca mama este bine, este fericita, si restul familiei este fericita.
