Andreea
Vreau să vă povestesc ceva ce nu pot să vă povestesc. Dar e important să știți. Pentru că era să ratez ceva enorm. Era să trec razant pe lângă, ca atunci când ți-au ieșit numerele la loto, dar ai băgat biletul, cu blugii, la spălat.
M-am gândit mult dacă să scriu acest articol, am tot tăiat, rescris, iar am șters, iar m-am răzgândit. Până la urmă, am lăsat ceva ce toți copiii simt și zic și am scos altceva ce toți copiii simt și zic, dar nu, părinților lor. Despre primul ceva citești în cărți, despre al doilea ceva pur și simplu nu vorbești. Posibil să greșesc, îmi doresc să nu. Și îmi doresc ca vorbele mele să miște ceva în cine le citește și să avem mai mulți părinți prieteni cu copiii lor.
Ce vreau să înțelegeți e că ceva-ul e cel mai puțin important. Și tot ce contează e ceea ce simți. Iar eu simt că tocmai am dus prietenia dintre mine și el la un alt nivel.
Fiul meu cel mare. Duminică seara. Vreau să îmi amintesc fiecare detaliu, pentru că a fost o seară importantă.
Cel mic plângea, l-am pus în marsupi, cel mare a început și el. Cu doi copii care plâng deodată, e greu să îți mai auzi gândurile din cap. Nu știi pe ce să pui mâna, pe cine să iei în brațe și pe cine să lași.
Bine, nu eram chiar singură cu ei, soțul era în cealaltă cameră. La telefon, cu un pacient.
-Nu mai vreau să îl păstrăm pe Victor!
Mi-a stat inima în loc. Aș fi căzut din picioare, jur, dacă nu aveam un bebeluș prins de talia mea.
Nu era prima dată când o spune, dar era prima dată când o spunea așa. De nicăieri. Acesta nu era un tantrum. Acesta era un plâns cu suspine, de la care mă durea gâtul și pe mine, doar să îl privesc.
-Nu mai vreau, înțelegi???
Vai, cum să nu îl înțeleg. Îl înțeleg, de o sută de ori te înțeleg. L-am luat în brațe peste bebelușul în marsupi și l-am pupat.
-Știu, știu că asta îți dorești. Să fim din nou toți trei?
-Da. Suspina.
-Să fim uneori doar tu și eu?
-Daaaa!
-Știu, puiule, știu.
După care l-am luat în brațe și în cârcă, și pe spate, și ne-am uitat în oglindă și am râs de ne-am prăvălit în pat de râs. Singura care n-a râs a fost spinarea mea, dar cine să asculte de ea în astfel de momente!
Mai târziu, a zis că are poftă de pâine-n ou, așa că l-am luat, l-am spălat pe mâini (am citit undeva că toată grija asta de copilul mai mare, chiar lucruri pe care e capabil să le facă și singur, îi arătă lui iubirea ta și că e ok să le faci din când în când), l-am dus în brațe, în bucătărie, i-am tăiat pâinea și l-am rugat pe soț să îl ia pe cel mic, să ne lase puțin.
Fusesem Mama Jucăușă toată ziua, posibil să mi se fi tras de la cafea, posibil să-mi placă mult de tot de copilul ăsta, cred că-i totuși a doua variantă, cea corectă, de răspuns. Cumva, am fost foarte conectați, dar simțeam că ceva a rămas nespus între noi. Simțeam că mai e ceva. Și-am făcut ce fac întotdeauna când nu mai știu încotro. Îmi deschid sufletul și văd ce se întâmplă.
-Știi, mă gândeam la ce ai zis de Victor.
-Mi-a căzut cacadau (cașcaval) pe jos.
-Îl luăm la final… Că nu vrei să-l mai avem.
-Așa… (se uită la mine)
-Voiam să spun că te înțeleg. Când eram eu mică, nu mi-am dorit niciodată să am un frate sau o soră. (oops, am zis-o.)
-Nu? cu semn de mirare.
-Nu. Voiam să fiu doar eu cu Mama Bu și Tata Bu. Dacă ei ar mai fi făcut un copil, cred că aș fi fost destul de supărată. Dar, acum, când am crescut mare, mi-ar fi plăcut să am un frate sau o soră. Am prietene, e adevărat, dar nu-i la fel. Frate sau soră e ceva numai al tău. Prieteni ai mai mulți. Cu frații, ai o copilărie împreună, ai o mamă împreună, nimic nu poate fi la fel de grozav.
-Mami, mie nu-mi place de Victou că pânge.
-Așa… Simțeam că a început o enumerație și nu-i cazul să întrerup.
-Nu-mi place că-l pimbi în marsupi.
-Păi da, dar asta nu îți place la mine, n-are legătură cu el.
S-a gândit un moment.
Ai dreptate, mi-a zis.
Apoi a mai căzut niște cașcaval pe lângă farfurie, ca un buton care să mute subiectul un pic.
-Pot să îți spun ceva, dar să nu râzi!
-Da, iubitul meu Broscut mare, promit să nu râd.
Și mi-a zis. Prima lui confesiune. Ceva ce nu pot să vă zic. Pentru că a început. Să se manifeste și încrederea lui în mama care am devenit pentru el. Doamne, ce era să ratez!
După ce eu mi-am deschis sufletul, că nu știam ce altceva să fac în loc, a venit și rândul lui. Că asta-i sensul deschiderii sufletului între părinți și copii. Primii, începem noi.
Lui i s-au aprins niște luminițe-n ochi și niște clopoței, în glas. Mie mi-au răsărit niște margici de lacrimi în ochi, ca-n desene.
A început, mi-am zis.
Așa o să fie de acum înainte? m-am întrebat. Doar dacă o să știi să fii. Această mamă de acum. Care deschide uși și apoi doar așteaptă. Care creează spații pentru povești. Care doar îmbrățișează. Care nu râde, să nu râdeți niciodată.
Sufletul meu s-a îmbrăcat de sărbătoare în acea seară. A dansat cel mai frumos vals într-un ring pe care nu îl mai văzuse până atunci pe pământ. A mai dansat sufletul meu așa cu mama mea, dar atunci nu conduceam eu. N-are nici patru ani. Ce vals minunat.
Știți, mi-am dat seama prin câte trec copiluții ăștia ai noștri de la bun început. Ce trăiri! Nu e nevoie să treacă prin ele singuri. Chiar nu e. Pentru că noi am trecut prin ele singuri și ne-am prins cum stă treabă, nu înseamnă că n-ar fi putut fi altfel. Mai bine, cumva. Nu înseamnă nici că părinții chiar pot face ceva pentru copii, uneori e suficient numai să știi că cineva veghează. Ca un chirurg începător, care operează supravegheat de un profesor. El și-a învățat lecția, știe ce are de făcut, cum să reacționeze într-o situație și tot se simte mai confortabil să știe că cineva îl poate ajuta în caz de ceva. Copiii noștri nici măcar teoretic nu pot înțelege anumite lucruri! Viața nu e explicată în niciun manual când ai trei ani.
Vrem să fim alături de ei, vrem să ne invite în această călătorie fantastică. Să îi ținem de mână, să le traducem cum sunt oamenii, până vor ajunge să se desprindă și să ne explice ei, nouă, lumea. Vă spun, e un sentiment extraordinar. Nu vreau să îl ratați, trebuie să îl căutați, să îl creați.
Copilăria poate fi acest loc minunat nu numai pentru cei mici, ci și pentru părinții lor. Eu eram la un pas să scap. Mă simt ca și când aș fi trecut pe lângă o groapă adâncă. În schimb, am urcat pe un munte de bucurie.
După confesiunea lui, am continuat eu cu o confesiune. Pentru că așa funcționează încrederea, ca un ping-pong. Secret contra secret. Poveste contra poveste. E fascinant să ne descoperim în alte roluri decât cele de părinte și copil. E fascinant, vreți și voi asta, vă promit.
-Îi spui și lu’ Mama Bu? mă întreabă el.
-Îi spui tu, puiule, dacă vrei. Eu nu port vorbele. Dacă vrei să îi spui, că e despre tine. Nu e treaba mea să spun.
Doamnelor și domnilor, pentru mine, a început.
Sper să știu mirosi momentele, să am timpul pentru a crea spațiul poveștilor și curajul de a-mi deschide sufletul atunci când nu am ceva inteligent de zis. Copilul va aprecia onestitatea. Și va învăța să recunoască și să caute curățenia dintr-o inimă. Să aibă curajul să arate și el. Ce-i înăuntru. Ca o căldură de vară, după ce soarele care te încălzea a apus. Să știe de unde vine. Și chiar dacă nu avem întotdeauna o poveste, un secret contra secret, o ureche sigur avem. E suficient și numai să ascultăm. Să fim acolo, în acel spațiu de îngeri, cu el.
Iar eu n-o să povestesc nimănui ce mi-a zis băiatul meu. Nu pentru că ar fi ceva grav, ci pentru că e important pentru el. Vreau să știe că poate conta pe discreția mea, indiferent de vârsta lui. Indiferent cât de drăgălaș sau inocent, că nu aș râde niciodată de el.
