Părinți de nota 10

Nasterea mea naturala, la fel ca a ta: unica

Nasterea mea naturala a fost una extrem de lunga si plina de peripetii, dar soldata, cum altfel, cu un pui de om ce-mi este alaturi de 7 ani si 10 luni. M-am bucurat atat de mult ca-mi intra in viata, incat nu a mai contat nimic in rest. Nici travaliul de 31 ore, nici infectia neonatala care ne-a “izolat” in maternitate timp de 10 zile.

Sa incepem cu inceputul
Am fost speriata, oarecum socata sa aflu ca sunt gravida. Aveam 23 ani si de-abia eram capabila sa imi port mie de grija (nici acum nu excelez in domeniul asta), asa ca mi s-a parut ceva nemaipomenit. Mai ales ca, avand dioptrii mari, de aproape -6 (ceva apropiat de modul in care vede o cartita), mi s-a spus, nu o data, ci de mai multe ori, ca trebuie sa nasc prin cezariana. Ca voi suferi dezlipire de retina si ca voi orbi. Iata ca nu s-a intamplat asta si acum ma bucur ca sunt o mama tanara, macar prin prisma faptului ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu baietelul meu.

Am fost consultata, prin urmare, in perioada sarcinii de un medic oftalmolog, dar am si semnat o declaratie pe proprie raspundere ca vreau sa nasc natural. Stiam, cumva in subconsient, ca totul va fi bine. De altfel, formularele de genul asta nu-mi erau straine. Mai semnasem unul in liceu cand, in cadrul unui campionat de baschet am aflat ca sufar de suflu sistolic.

Dupa vreo 3 ecografii standard si una 4D care au confirmat faptul ca sarcina decurge in parametri normali, termenul indicat in ele (calculele mele erau departe de adevar si, de altfel, nici eu nu puneam baza pe ele) se apropia ametitor de repede. Si iata cum a fost si depasit nu cu una, ci doua saptamani (cine le mai numara?) iar eu nu auzeam decat intrebari de genul “cand nasti?” (de fapt sunau mai degraba: nu mai nasti odata?). Si eu imi doream acelasi lucru.

Cand semnele nasterii apar
O zi de duminica la fel ca oricare alta, incheiata printr-o vizionare de film, la domiciliu desigur, caci cele 40 si nu se stie cate de saptamanani peste termen impuneau o oarecare prudenta. Contractiile Braxton-Hicks intrasera deja in rutina, mai ales ca stiam prea bine ca port un baietel naravas, insa parca de data asta era ceva diferit. Durau de prea mult timp, se repetau in mod constant si nu voiam sa dispara si pace. Intervalul dintre ele chiar parea sa se scurteze ametitor de repede. Bagajul pentru maternitate era pregatit de mult sau cel putin asa credeam. Oricum cel mai important accesoriu, anestezia epidurala, se afla la loc de cinste. Mi-am luat inima in dinti si, cu toate ca era prima nastere, intuitia mi-a transmis ca e cazul sa o luam din loc. Evident, spre maternitate.

La maternitate
Ora era destul de tarzie, chiar miezul noptii, asadar am ajuns inevitabil pe mana unui medic de garda. Care m-a sfatuit sa imi sun doctorul ce mi-a urmarit sarcina pentru ca se apropie momentul. Am procedat intocmai insa, fiind inca weekend, medicul meu mi-a transmis ca nu voi naste prea curand (nu stiu cum ar fi putut anticipa telefonic) si ca trebuie sa stau linistita ca ne vedem maine. Prea linistita nu am putut sta, nu ca nu as fi vrut, ci pentru ca aveam contractii din 5 in 5 minute. Mi-as fi dorit macar cateva clipe sa inchid ochii, dar cine a trecut prin aceasta experienta intelege ca e practic…imposibil. In plus, am remarcat ca din bagaj imi lipseau papucii: un accesoriu realmente esential pentru patrularea pe holurile stabilimentului.

M-am bucurat prematur cand am fost repartizata intr-o rezerva noua din aripa noua a spitalului Universitar (sau Municipal cum mai este cunoscut) care, pe langa faptul ca era modernizata, dispunea de numai doua paturi. Zic prematur, pentru ca in urmatoarea zi am ajuns intr-una “standard”, in dotare cu nu mai putin de 6-10 paturi. In unele se aflau gravide fericite ca au scapat de chinurile facerii, altele care inca asteptau. Si dispareau una cate una, iar eu ramaneam constanta. Caci nu parea sa dea norocul si peste mine.

A doua zi, medical curant, observand ca dilatatia mea se incapataneaza sa apara in ciuda contractiilor regulate, mi-a aplicat nu una, ci doua injectii. Nu am stiut ce contin, insa speram sa aiba efectul scontat: de a naste mai repede. Primiparitatea se pare ca nu prea mi-era de folos in sensul asta, si iata cum a mai trecut o zi de internare. Din fericire, la un oarecare interval de timp, copilul era monitorizat cu ajutorul unui aparat ecografic. Inima ii batea normal, asa ca nimeni nu se ingrijora. Afara de mine. Era deja luni seara si intervalul dintre contractii parea singura alinare pe care o mai aveam. Desi doctorita please acasa, simteam ca ceva se schimbase. De altfel, o asistenta mi-a confirmat o oarecare dilatatie pe seara, dar mai aveam de asteptat pana la momentul oportun inserarii anesteziei epidurale.

In jurul orei 8 seara, pentru a treia oara in decurs de cateva ore, m-am ridicat din pat cu gandul de a ruga asistenta sa-mi verifice dilatatia (nu facea nimeni lucrul asta benevol), insa in dreptul usii am simtit un val ciudat care se scurge din mine si o stare generala de paralizie: mi se rupsese apa. Nu ma mai puteam misca nici macar un centimentru asa ca am strigat dupa cineva pentru a ma ajuta sa ma misc. Imi inchipui acum ca fie starea de oboseala, fie socul momentului si-au spus cuvantul in acele clipe. Intr-un final a venit cineva si am ajuns pe un pat rece si incomod din sala de nasteri, in asteptarea anestezistului.
In mod miraculous, medicul anestezist mi s-a parut o mana cereasca in contextul unor contractii ce pareau interminabile. Dupa ce mi-a introdus cateterul in coloana vertebrala, cu toate ca m-a avertizat ca nu trebuie sa ma misc, mi-a permis 2 ore de odihna, din care una, recunosc sincer, am petrecut-o dormind. Cu un ac gros in spinare, chircita de durere, dar putin alinata.

Nasterea mea naturala – una mult asteptata
Am fost trezita de doctorita pe la ora 4 dimineata care mi-a confirmat ca am dilatatie completa si ca a venit momentul nasterii. De pe patul rece si incomod am ajuns pe o masa de tip ginecologic, cu picioarele ridicate si cu un reflector mare atintit asupra-mi. Nu ma puteam gandi decat ca sunt curajoasa si ca nu trebuie sa se vada durerea. Va inchipuiti ca am putut? Evident ca nu, am tipat din toti rarunchii, desi imi era amortit jumatate din corp. Era mai mult o durere cauzata de contractiile nenumarate, de neputinta ca mi se spunea sa imping si eu nu simteam ca se intampla nimic. Cel putin in partea inferioara a corpului. Dupa indelungi incercari fara rezultat, s-a intamplat inevitabilul: moasa care asista s-a urcat cu coatele pe burta mea si a apasat. Nu pot descrie senzatia, atunci nu mi s-a parut ciudat (acum da) si de aceea nici nu am schitat vreaun gest de impotrivire, dar a fost urmata de ceea ce asteptam de atata amar de vreme: venirea pe lume a baietelului meu. La ora 5:20, Teo, un baietel blond cu ochi caprui, cu 3,750 g greutate si 52 cm, s-a nascut.

Stiam ca trebuie sa tipe, citisem undeva. Inima imi era ingrozita ca nu auzeam nimic. Intr-un final, dupa cateva secunde ce au parut interminabile, i-am auzit glasul si am rasuflat cu o usurare de nedescris. A avut scorul Apgar 8 din cauza cordonului ombilical infasurat in jurul gatului si, cu toata culoarea albastruie si sanguinolenta, mi se parea minunat. Ca era al meu.

Nu am simtit nimic din epiziotomie si nici din cusatura(care am aflat ulterior ca nu a fost una prea reusita) sau scoaterea placentei: mai mult ca sigur epidurala mea fusese dozata pentru un elefant. Asteptam sa imi tin puiul in brate, caci alesesem acest spital tocmai pentru sistemul de rooming in. La 2-3 ore dupa nastere, la insistentele mele si ale sotului care citise in timpul cat patrulase pe holuri despre beneficiile alaptarii, mi-am primit baietelul si l-am putut alapta. Habar n-aveam cum se face si mi-era teama ca l-as putea sparge.

Dupa nastere
O veste trista ne-a retinut inca 10 zile in maternitate: atat eu cat si cel mic contactasem (din maternitate) o infectie cu stafilococ auriu. Asadar s-a impus o antibioterapie pentru amandoi si o lampa cu ultraviolete pentru el; pielea ii era acum de un galben puternic din cauza infectiei, culoare ce a persistat 3 saptamani dupa nastere. Am suportat perioada de “perpelire”, cum glumesc acum, caci trebuia sa-l rasucesc constant pentru ca lampa sa nu-i arda pielea. Incubatorul era chiar langa patul meu si era cel mai cuminte baietel din salon. Avand ochii mai mereu acoperiti (pentru a nu fi afectati de razele ultraviolete), nu plangea prea des. Mi s-a intamplat in primele zile, din cauza oboselii in urma nasterii sa fiu trezita de alte mame care l-au auzit plangand. Chiar daca cel mic se afla langa mine, epuizarea era atat de mare, incat abia puteam face cativa pasi. Am fost invatata de asistente sa il spal, sa il alaptez, sa am grija si de mine, mai ales ca sederea mea a fost din pacate cea mai indelungata din salon.

nasterea mea naturala

Acum, gandindu-ma la acele momente, ma minunez si eu de taria de care am dat dovada si sunt mandra ca am nascut natural. Desi nu mi s-a recomandat, desi am depasit cu mult termenul, desi baietelul meu si eu am fost infectati in maternitate, sunt mandra ca nu am ales calea usoara. Nu pentru mine, caci nu mi-a fost deloc usor, ci pentru el, ca am luptat impreuna ca sa fim…impreuna.

Share Share

Loading...