Părinți de nota 10

De ce fac copiii din ziua de azi crize de plâns

”Parentingul asta v-a tâmpit. Pe vremuri, copiii nu mai făceau crize de plâns, nu erau răzgâiați și nici nu erau dependenți de părinți, ca în ziua de azi”

Am auzit asta de o sută de ori, în multe forme. Atât de des încât m-am și întrebat dacă nu cumva noi, părinții ăștia din ziua de azi, nu suntem cumva stricați rău și ne stricăm și copiii.

Am ajuns la concluzia că da, mulți dintre noi suntem stricați. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar tocmai pentru că ne dăm seamă de asta și pentru că nu vrem să ne stricăm și copiii, alegem și învățam să schimbăm niște lucruri.

E adevărat că nici noi nu suntem perfecți și încă mai facem multe greșeli. Dar facem tot posibilul să fim părinți buni. Nu zic că părinții noștri nu au fost buni. Au fost așa cum au știut ei și cum au putut fi în acele vremuri.

Spre deosebire de ei, noi avem mai mult acces la informație. Vremurile în care trăim noi sunt alea în care realizăm cât este de important să-i acorzi atenție și respect copilului, pe lângă multă dragoste necondiționată.

Și, ca să revin. De ce pe vremuri copiii nu făceau crize și tantrumuri ca în ziua de azi? Adevărul?

Pentru că pe noi nu ne ajuta la nimic să ne exteriorizăm emoțiile. Plânsul, nervii, furia și frustrările nu ne erau acceptate și nici înțelese. Erau respinse că fiind rele și urâte. Noi eram răi și urâți dacă făceam asta.

Pentru că dacă nu era vreo tragedie soră cu moartea (adică evidentă și pentru adulți) și plângeai, imediat auzeai: “De ce plângi? Nu mai plânge degeaba, că-ți dau eu apoi motive să plangi”. Din categoria asta făceau parte și “nu mai comenta” sau “să nu-ți aud gura”. Și cine mai știe câte. Ce bine că le-am uitat. Ba, îți mai luai și două la fund dacă nu înțelegeai că nu trebuie să plângi.

Bine, bine, dar faptul că azi copiii fac crize de plâns, că li se fac toate poftele și sunt dependenți de părinți sunt lucruri bune? Păi să le luăm pe rând:

Că li se fac toate poftele? Aici da, am și eu rezerve mari. Adică sunt complet împotriva poftelor făcute doar ca să calmezi o criză. Din păcate, de multe ori, parentingul cu blândețe e prost înțeles și limitele nu-s chiar ferme sau deloc ferme. Ceea ce poate fi periculos pentru copil pe termen mediu și lung. Inidefrent de criza copilului, fermitatea trebuie să rămână. Nu-ul spus, nu trebuie să rămână și el. Doar empatia, dragostea, înțelegerea și brațele noastre e bine să fie remediu. Dar dacă vorbim de alte pofte, cum ar fi timpul petrecut cu ei, dormitul și jocul împreună, faptul că ne dorim să le oferim ce e mai bun, așa cum putem fiecare, atunci asta da. Cred că e ok să le facem și poftele.

În al doilea rând, copiii nu sunt dependenți de părinți, au nevoie de afecțiune, de prezența părinților și de timp împreună cu ei. E ceva firesc și sănătos. Cu cât li se vor îndeplini aceste nevoi, cu atât vor fi mai independenți.

Iar faptul că fac crize de plâns înseamnă că știu că li se dă voie să-și exteriorizeze sentimente, furia, neputința, frustrarea, ceea ce-i apasă. Faptul că noi le înțelegem, le acceptăm și învățăm tot mai mult să le gestionăm, înseamnă că ne-am luptat cu noi să nu aplicăm ce știam din propria copilărie. Și oricine a făcut asta știe că nu-i lucru prea simplu.

Crizele de plâns ale copiilor noștri nu înseamnă nici că nu suntem părinți buni, nici că ”ni s-au urcat în cap”. Sunt doar o formă de a-și exprima emoțiile. Așa cum știu ei. Iar noi suntem aici ca să-i învățăm să le facă față. Fără să le îngropăm. Fără să le reprimăm. Fără să-i trimitem mai departe în viață cu ele.