redactia
În timp ce vopseam mobila în garaj, fiica mea de 3 ani desena cu cretă pe podeaua de beton. Dintr-odată ea începe să-mi spună: „Sunt fericită, că Dumnezeu te-a ales să fii mămica mea”. Nu eram foarte atentă și am mai întrebat-o o dată: „Ce ai zis?” . De această dată a spus o frază și mai haiosă. „Sunt fericită, că ești mama mea de la Dumnezeu”. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Apoi fetița mea a început să se roage: „Doamne, îți mulțumesc că mi-ai dat o astfel de mămică. Și îți mulțumesc pentru faptul că ea îmi gătește de mâncare și pentru faptul că astăzi vom găti prăjitură cu dovleac. Sper că ne va ieși”.
După ce și-a deschis ochișorii a mers să deseneze mai departe. „Cine te-a învățat toate acestea?” – am întrebat-o, încercând să scap de nodul din gât. Are abia trei ani și nu înțelegeam de unde poate avea în inimioara ei atâta recunoștință. De obicei fetița noastră nu vroia să se roage cu voce tare, chiar dacă o încurajam. Surprinzător cum inima ei mică poate concentra atâta iubire, încât eu nu mi-aș fi putut imagina. Și gândurile ei pot cuprinde astfel de concepte ca Dumnezeu, iubire și recunoștință…
„Mulțumesc, Sheila – i-am spus, surâzând. – Și eu sunt foarte fericită, că Dumnezeu mi-a trimis o fetiță ca tine”. Aș fi îmbrățișat-o dacă nu aveam mâinile murdare de vopsea și ea ar fi fost mai aproape de mine. Am considerat că discuția s-a încheiat, însă fiica mea mi-a mai adresat o întrebare…
„Mămică, ai fost nevoită să mă aștepți mult timp?” – a întrebat Sheila. I-am povestit această istorioară de sute de ori, însă ea dorea să o mai asculte o dată. M-am apropiat de ea: „Da, scumpa mea. L-am tot rugat pe Dumnezeu să-mi de-a un copilaș și el tot nu mi-l dădea. Iar mai târziu, când eu și tatăl tău am aflat că tu ești în burtica mea, ne-am bucurat foarte mult”.
„Știi, de ce Dumnezeu nu ți-a dat un copilaș atâta timp?” – m-a întrebat micuța. „Nu, soarele meu, nu știu de ce”. – i-am răspuns uimită.
„Eu știu, de ce, – mi-a spus fetița. – Fiindcă mă crea pe mine”.
Atunci am privit-o în ochii ei profunzi de un albastru nepământesc, iar printre firele buclate și blonde străbăteau razele soarelui. În acel moment am avut impresia că avea sute de ani.
„El mă crea”- și mi-a fost suficient. Sigur! Cât sens! Privind-o în acele momente am înțeles că această copilă a dormit mult timp la pieptul Lui, ca și cum cerul nu dorea să o de-a lumii.
Scriu aceste cuvinte pentru toți cei, care de mult timp se roagă pentru a avea un copil. Scriu și pentru cei, care demult și-au pierdut speranța de a mai avea copii. Nu disperați și să nu vă supărați pe Domnul. El vă ascultă rugăciunile. Tocmai în aceste momente el făurește copilașul vostru.
Nu știu exact, veți avea un copil prin naștere sau prin adopție. Nu ne este dat să înțelegem cum funcționează totul în ceruri. Posibil Dumnezeu nu vă oferă un copil, fiindcă el creează o adevărată capodoperă. Și într-o bună zi copilul vă v-a spune: „Pur și simplu Dumnezeu m-a creat mult timp”. Și aceasta va fi fericirea voastră, doar așteptați-o.
Tot ei sunt și balsamul rănilor noastre sufletești, sau alinarea sufletelor atunci când venim acasă de la muncă după o zi istovitoare, însă atunci când întâlnim zâmbetul lor nevinovat în pragul casei parcă totul se schimbă dintr-o dată.
Îi luăm în brațe și simțind mânuțele lor încolăcindu-se după gâtul nostru parcă ne dau lacrimile de bucurie, iar greutățile vieții dispar, uităm de supărări ori neajunsuri, pentru că îi avem pe ei, comoara noastră de neprețuit.
Ei sunt alinarea și bucuria noastră, nimic nu se compară cu zâmbetul sau râsul plin de fericire al copilașului noastru drag care parcă râde și cu ochișorii. Sunt momente în viață unice pe care nu le vom uita niciodată.Casa care răsună de bucuria copiilor este o casă fericită și binecuvântată de Dumnezeu.
Ei sunt bucuria și împlinirea noastră ca părinți, ei sunt cea mai bună investiție și cel mai frumos lucru din viața noastră, ei, copiii noștri sunt cununa vieții și alinarea noastră, fericirea familiei, ei, acele suflețele minunate. NU uitati ca ei sunt un dar de la Dumnezeu si o binecuvanatarea de sus!
