redactia
Auzim din ce în ce mai des că tinerii din zilele noastre sunt lipsiţi de educaţie. Ar fi mult de vorbit pe acestă temă. Eu nu mi-am propus decât să trag un mic semnal de alarmă, fără a da cele mai bune răspunsuri la întrebări pe care şi le pun părinţii, cadrele didactice şi, de ce nu, copiii (elevii) – cum ar fi: unde şi cine a greşit? Suntem mulţi implicaţi în jocul „Educaţia”. Suntem o echipă. Am încercat să arăt că nu trebuie să renunţăm la educaţia tinerilor, oricât de multe bariere ar putea să apară. Şi toate acestea ar putea începe cu: „Unde sunt cei 7 ani de-acasă?„.
În zilele acestea, când observăm din ce în ce mai mult lipsa educaţiei, ne punem întrebări de genul:
– Unde au dispărut „cei 7 ani de-acasă”?
– Cine este responsabil pentru o conduită corectă a generaţiei tinere?
– Cum intervenim pozitiv în relaţia „părinţi – copii – dascăli”?
7 ani de-acasă? Mulţi din tinerii noştri, ce sunt încă pe băncile şcolii, ne demonstrează de cele mai multe ori că n-au auzit niciodată de aşa ceva: nu arată respect faţă de colegi, faţă de profesori, nu regretă fapte grave, sunt fruntaşi ai absenteismului, sunt prieteni cu vicii nepotrivite vârstei (beau la vârste fragede – iar de multe ori este vorba despre alcoolism la fete; fumează enorm de mult în detrimentul unei cărţi bune, a unui film cu prietenii, a unei piese de teatru; consumă substanţe „interzise”, ajungând să fure din casa sau portofelul părinţilor pentru a-şi cumpăra un bilet spre o călătorie ratată).
Responsabili pentru o conduită corectă? Noi, dascălii, vom spune că suntem printre primii. Dar nu ne sunt pe plac afirmaţiile părinţilor care spun „nu e treaba mea” sau „eu trimit copilul la şcoală şi de-acolo trebuie să se îngrijească cadrele didactice”. Greşit. Educaţia este ca un meci în echipă. Iar echipa nu este formată dintr-o singură persoană. La fel, rezultatele bune nu pot veni fără ca toţi să se implice. Trebuie răbdare. Trebuie multă voinţă. Trebuie perseverenţă. Şi o listă de principii. Principii pe care trebuie să le inducem copiilor noştri de la vârste fragede şi pe care să le readucem în vizor de câte ori este nevoie.
Eu sunt şi părinte totdată. Şi fac totul pentru educaţia copiilor mei. Îi ajut să-şi deschidă orizontul: mergem împreună la teatru, vizionăm un film bun de câte ori avem ocazia, cântăm împreună – nu are importanţă că eu nu am voce de soprană sau altistă, sunt mândră să merg la „concertele” lor – amândoi cântă la chitară, tobe, orgă, fiind autodidacţi, îi ajut când au probleme – personale sau de ce nu, la matematică – chiar dacă nu sunt profesor de matematică… Pot face asta mulţi părinţi. Dar aleg să fie retraşi, să-şi lase „puii” să zboare fără ajutor, iar când „încap pe ghiara unui vultur” regretă enorm când nu-i mai pot smulge de-acolo. Noi trebuie să-i învăţăm să zboare frumos, să evite pericolele. Trebuie să îi hrănim sănătos cu seminţe de cultură, bun simţ etc.
Cum putem interveni pozitiv?! Ca dascăli, printr-un mai bun dialog între noi şi elevi, fiind alături de ei de câte ori au nevoie sprijinul nostru; ca părinţi, printr-o mai mare implicare, asigurarea unui control minimal măcar „din umbră”, relaţionând cu dirigintele, profesorii, cunoscând toate problemele copilului, reparând la timp micile „defecte” de comportament. Nu putem fugi nicicând de răspundere. Noi, dascălii, am constatat că acolo unde părinţii au lăsat „frâul” copiilor, este mai greu să repari, să-l readuci pe cel „pierdut” pe drumul cel bun, dar nu este imposibil.
E bine ştiut că fiecare individ este unic, dar nu este singur. Iar asta nu ne opreşte să fim uniţi, să ne ascultăm unii pe alţii, să ne ajutăm, să fim din ce în ce mai buni…
O bună educaţie va duce către o bună perspectivă. Şi cine nu-şi doreşte asta?!
