redactia
Hăinuţele de bebeluş s-au perindat prin mâinile mele de trei ori deja
Prima oară au venit cu drăgălăşenia lor de haine noi, micuţe, pastelate, încapsulând în ele un milion de vise argintii pentru întâiul nostru băieţel. A doua oară, fiecare hăinuţă rămasă mică, fiecare hăinuţă mai mare îmbrăcată, venea cu un bagaj de miracol şi de speranţă, pentru că fetiţa noastră a apucat să le poarte şi pe acelea. A treia oară le iau în mâna cu multă nostalgie. Când le poartă bebeluşul cel grăsuț, te văd în ele şi pe tine, primul meu copil!
Mi-e dor de clipele când eram doar noi doi şi o lume întreagă de explorat…
Când erai doar tu, ne scăldăm într-un ocean de libertate şi nici macar nu mi-am dat seama de asta. Ne dădeau de furcă un pic cele patru etaje, dar reuşeam să ieşim în fiecare zi fără ploaie şi vai, cât de minunată poate fi rutină unei plimbări alături de un copil!
Îţi arătăm câte-n luna şi stele. Ţin minte că primul tău cuvânt, rostit cu mare uimire, a fost “Uite!”. Spuneai “Uite!” spre o mulţime de lucruri, gâze, păsări, flori, iar atunci le vedeam şi eu pentru prima oară cu ochi de mamă. Dintr-o dată, ştiinţele naturii mi s-au părut fascinante!
Erai un miracol, însă eu credeam că eşti doar un copil normal.
Ţi-am acceptat primii paşi ca pe o normalitate, am aşteptat primele propoziţii inteligibile cu prea multă nerăbdare, am luat capacitatea ta uimitoare de concentrare ca de la sine înţeleasă, încă neştiind că lucrurile astea nu le sunt dăruite tuturor. Dac-ar fi să dau timpul înapoi, aş fi mult mai recunoscătoare în fața normalului tău magic.
Mi-e dor să te privesc cum adormi culcuşit în curbura cotului meu. Erai desăvârşit de frumos, încât uneori te puteam privi doar printre lacrimi. Ştii, frumuseţea are darul acesta, de a mişca sufletul până la lacrimi. Şi astăzi eşti nespus de frumos. Mă opresc deseori să te privesc adormit, în timp ce îţi calc hainele pentru următoarea zi de şcoală. Vălul de lacrimi e încă acolo.
Regret toţi pupicii pe care nu am apucat să ţi-i dau înainte de culcare şi îmi iau revanşa acum. Dar tu ai nevoie de pupici şi de îmbrăţişări cât eşti treaz, iar braţele mele sunt atât de des ocupate cu somnul, hrana şi urgenţele celor mici!
Mi-e dor de clipele de tihnă doar cu tine, în care contemplaţia şi odihna erau o posibilitate. Mi-e dor să adorm cu mâna ta micuţa în mâna mea, condiţie obligatorie a fiecărui somn. Mi-e dor să inventez poveşti, la care tu să participi cu toate onomatopeele ştiute de tine. Mi-e dor să zăbovim peste paginile unei cărţi, să observăm detalii peste care fratele tău ar zbura ca o tornadă. Ţie îţi sunt dragi detaliile şi le cauţi cu atenție, în cărţi şi în viaţă.
Mi-e dor să te privesc cum interacţionezi cum oamenii din jur. Când erai mic nu cereai niciodată o jucărie de la alt copil fără să oferi în schimb propria ta jucărie. Iar dacă se-ntâmpla să nu ai la tine vreuna, ofereai o floare, o crenguţă sau o pietricică. Te-ai născut cu o rară iscusinţă de negociator, şi aveai o perseverenţă blândă, care te făcea să obţii cam tot ce îţi doreşti. Era minunat să te descopăr.
Știu că și ție ți-e dor…
Astăzi tânjesc să te văd printre copii şi oameni mari, însă rareori am prilejul acesta. În vreme ce tu legi prietenii pe-afară, eu te aştept acasă cu cei mici.
Ştiu că şi ţie ţi-e dor. Mi-o spui în fiecare zi cu alte cuvinte, când îmi ceri să meșterim cum făceam odată, să facem vreun experiment la chimie ca verile trecute, să stăm cu capetele pe-o singură pernă şi să povestim. Iar clipele puţine când putem face lucrurile astea nu ostoiesc nici pe departe nevoia “doar de noi” pe care o avem amândoi.
Îmi spun că mâine mă voi strădui mai mult, că le voi lasă pe toate baltă şi mă voi juca cu tine, că vom petrece timp împreună negreşit în weekend. Sunt promisiuni pe care le văd prea des încălcate.
