redactia
Da. M-am pierdut în micul haos adus de noile schimbări din viața noastră și nu am apucat să vă spun ce decizie radicală am luat. Am renunțat la job. La un job bun, aș zice. Așa. Deodată. Într-o săpătămână aveam deja și lichidarea făcută.
Mi s-a spus și din stânga, și din dreapta că e foarte posibil să regret. Că, atunci când nu voi mai fi copil, voi crește și voi vrea să-mi iau din nou un job ca toată lumea, îmi va fi foarte greu să mă adaptez. Și multe alte lucruri.
Ba chiar mi s-a zis că e treaba mea dacă eu chiar cred că e bine să fac sacrificiul ăsta pentru copil.
Acum, sinceră să fiu, nu-mi dau seama nici eu foarte bine dacă, financiar vorbind și în ceea ce privește cariera, nu am fost un pic cam inconștientă. Se prea poate. Un lucru e sigur, vom fi nevoiți să renunțăm la multe lucruri materiale.
Dar în ceea ce privește sacrificiul…Nu! Nu îl consider deloc un sacrificiu. Copilul nu mi-a cerut nimic. Este 100% voința mea. Și am făcut asta nu ca o renunțare, ci ca o altă etapă din viața mea de mamă. Acea etapă în care îmi pun dragostea pentru copil pe primul plan. Acea etapă în care am simțit că trebuie să-mi ascult inima mai mult.
Tot inima îmi spune că nici copila nu va recupera vreodată anii propriei copilării. Ani în care, în loc să aibă program full time, de adult, de la 8 la 18, și-ar dori să fie copil și să se joace mai mult.
Dacă îmi va fi și ne va fi greu? Da, e foarte posibil să ne fie destul de greu. Și acum, și mai târziu. Din multe puncte de vedere.
Dacă voi regreta? Nu. Nu am cum să regret că am ales să fac mai mult parte din viața copilului, fix acum când are nevoie mai multă de mine. Acum când încă îi place să petreacă mult timp cu mine. Și mie cu ea (asta cred că așa va și rămâne). Acum când încă dormim amândouă îmbrătișate, când încă ne jucăm împreună. Acum când pot face o diferență în felul cum pășește în viață, prin prezența și implicarea mea.
