Părinți de nota 10

De ce am ales o școală de cartier și nu una din topuri

Alegerea școlii a fost o grea încercare pentru noi. Și, cel mai probabil, pentru foarte mulți părinți, nu cred că am fost vreun pic speciali din punctul ăsta de vedere. Bine, în primul rând a fost un șoc când am realizat că avem copil de dat la școală. N-am înțeles când a trecut timpul și când am ajuns de la scutece, nopți nedormite și suzete, la ales de școli după nșpe criterii. E drept, nopțile nedormite au rămas. Doar că din motive și griji diferite.

După ce ne-am dezmeticit și am realizat că alegerea școlii nu e undeva în viitorul îndepărtat, ci chiar aici și acum, ne-am cam panicat. Inițial, am zis că poate mergem spre o școală privată. Dar imediat m-a lovit gândul că e posibil ca pe termen lung să nu ne-o mai permitem. Bine, nici pe termen scurt nu era extraordinar de la îndemână. Așa că, după câteva calcule simple, am renunțat la ideea de școală privată.

Apoi, am început să întrebăm în stânga și-n dreapta, să căutăm pe net, pe forumuri, să răscolim pe unde ne-a dus capul. Și așa, evident, am ajuns la topul școlilor din București, respectiv topul școlilor din sectorul nostru. Școala de care aparțineam cu adresa de toate zilele nu prea apărea pe niciunde. Trebuia să cauți topuri mai mari de 50 de școli ca să fie pe acolo vizibilă. Pe de altă parte, școlile mult prea slăvite de topuri erau la vreo două stații de autobuz de noi.

Pentru ceva timp, trebuie să recunosc că am luat în calcul viza aia făcătură pentru a putea da copilul la o școală ”bună”. Că nah, toți ne dorim ce-i mai bun pentru copilul nostru și ne facem și frate cu dracu dacă-i cazul, că așa suntem învățați, nu? Aproape că și găsisem cunoscuți în zonă pe care să-i rugăm să ne fie părtași.

Doar că, până să o luăm pe calea făcăturilor, într-un moment în care ne-am simțit noi integri, am zis să mergem și la școala de care aparținem, așa cum e normal și, până la urmă, legal. Așa că am căutat când sunt Zilele Porților Deschise pe la toate școlile de care eram interesați. Spre fericirea noastră, niciuna dintre date nu se suprapunea. Și, prima a fost cea de care aparținem.

Habar nu aveam că urma să avem o revelație.

Am ajuns la școală. Era a treia oară când intram în ea, mai fusesem la alegeri, dar nu acordasem pic de atenție detaliilor pânã atunci. Când am intrat, am fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze încă de la intrare. Apoi m-am uitat la uși, pereți, desene, afișe. M-am surprins gândindu-mă că în Cotroceni am văzut școli mai murdare și mai neîngrijite. Deodată parcă eram mai prietenă cu ea, dar nu pentru niște ziduri venisem, ci pentru niște oameni.

Am intrat în clase. Foarte mulți copii. Copii de clasa IV-a care veniseră să organizeze un soi de ateliere pentru cei micuți. Mi s-a părut minunată ideea. În primul rând că asta ne-a ajutat să vedem atitudinea copiilor față de învățătoare și invers. Și, în al doilea rând , pentru cei mici a fost foarte interesant să aibă niște copii mai mari cu care să interacționeze și care să le povestească despre școală. Organizarea deja mai câștigase o bilă albă din partea mea. Am sfârșit prin a sta o zi întreagă la școală, n-am mai putut s-o iau pe Sophie de acolo.

Și, alte nșpe bile albe au venit după ce am stat de vorbă cu învățătoarele. Amândouă au vorbit de parcă eu le scrisesem vorbele. Niciuna n-a pomenit de olimpiade, de premii, de competiții, de ce idealuri mărețe au pentru a obtine recunoastere si rezultate trofeu. În schimb, amândouă au pomenit de răbdarea cu copiii care sunt foarte mici și care mai au multă nevoie de joacă. Și despre faptul că presiunea este inutilă pe un copil de 6-7 ani.

Ei, bine, ăla a fost momentul când am decis. Nu mai mergem la nicio altă școală de top. De ce? Pentru că:

eu nu consider că copilul meu trebuie să demonstreze ceva
pentru că nu mă voi gândi niciodată că, dacă nu are 10 pe linie (ori numai note mari) nu va reuși în viață. Viața nu e despre asta.
și nu cred nici că performanțele școlii contribuie la fericirea copilului meu
pentru că performanețele școlilor din topuri sunt făcute pe presiunea pusă pe elevi
performanțele școlilor de top sunt făcute luând din copilăria copiilor
învățătoarele cu performanțe extraordinare reușesc asta, de cele mai multe ori, cu un volum imens de muncă din partea copiilor
pentru că nu vreau un copil epuizat
pentru că eu cred că performanța aia bună, care contează cu adevărat (care nu se măsoară în numărul de olimpiade la care mergi), vine din empatie și dragoste pentru copii, nu din tone de teme și meditații
pentru că nimănui nu-i plac toate materiile și nu consider că trebuie să strălucești acolo unde nu simți s-o faci
Si, nu în ultimul rând, pentru cã, fiind goana atât de mare dupã scolile de top, în scolile de cartier nu-s 35 de copii în clasã. Ba, în cazul nostru chiar 20
Aud încontinuu despre copii stresați si pãrinti stresati de stresul copiilor. Aud de copii care nu mai știu ce-i copilăria, copii epuizați de teme și cerințe de la școală. Aud prea des si despre părinți care se laudă cu notele copiilor de parcă ar fi ăsta vreun trofeu sau ceva. Nu, mulțumesc! E ok, copilul meu este cel puțin la fel de bun și de ok și dacă nu merge la 5 olimpiade, și dacă nu are zece pe linie.

Ba dimpotrivă, cred că are șanse semnificative să fie mai bun și mai ok dacă încă se mai simte copil și încă se mai joacă și mai are copilărie. Și mai cred că va reuși în viață, orice ar însemna pentru el reușita în viață, mai ales dacă nu va fi epuizat încă din primii ani de școală.