redactia
Dacă ai ști de câte ori m-am întrebat de ce nu vine, deși totul părea în regulă… Și cine știe câte femei mai sunt ca mine. Cine știe câte alte cupluri se întreabă de ce nu vine copilul pe care ți-l dorești?
Copilul nu vine când vrei tu, asta e clar
Lună de lună, test după test, aceeași dezamăgire și aceleași cuvinte de fiecare dată: „Poate luna viitoare!„. Poți să faci asta la infinit sau poți merge la 1000 de medici până când identifici cu adevărat problema.
La noi a fost cu „Așa cum stă treaba acum, nu prea se poate. Dar mai încercați și poate reușiți”.
Vreo 3 zile n-am vorbit. Bărbată-miu se încuiase în birou cu căștile pe urechi, iar eu priveam în gol în liniște. Aveam nevoie de spațiu cu noi înșine.
Apoi ne-am spus „Gata! Nu pentru copii ne-am luat, iar asta nu ne va face să ne îndepărtăm unul de celălalt. În plus, mai devreme sau mai târziu, copilul oricum pleacă, așa că tot noi doi rămânem și e important să fim bine„.
După o lună am rămas însărcinată
Asta mică ne-a pus la încercare. Poate voia să vadă cum reacționăm în situații de stres, poate voia să se asigure că ne iubim la fel de mult, poate că a vrut să fie sigură că vine într-o familie unde există iubire și comunicare.
Ieri ne-am întors din Miercurea Ciuc în București. Am dormit cel puțin o oră pe drum, iar la un moment dat m-am trezit și am spus „Mi-e rău”. N-am mai avut grețuri de peste o lună. Am oprit, am stat puțin la aer, apoi am simțit nevoia să mănânc ceva. Toată treaba asta a durat 10 minute. Îmi revenisem.
Ne-am pus în mișcare și după 1 kilometru era un camion plin de lemne răsturnat într-o curbă. Încă nu ajunsese salvarea sau poliția, însă erau câțiva oameni care încetineau mașinile din zonă.
M-am uitat la S. și i-am spus „Dacă nu mi se făcea rău, erau șanse mari să nu mai fim bine acum. No, uite ce face fiică-ta cu noi!”. Vreo 30 de minute am stat în liniște. Ne-am văzut de drum, dar în liniște.
Mi-am imaginat că sufletele astea mici stau undeva sus și la momentul potrivit spun „Ok, e cazul să intervin”. Copiii nu vin când vrem noi, ci când avem nevoie de ei. Cred că apar atunci când nu reușim să înțelegem cu adevărat care este misiunea noastră aici.
Dacă ai ști de câte ori mi-am spus că știu cine sunt și care e rolul meu aici și dacă ai ști că habar n-aveam ce zic… Dacă ai ști cum se schimbă lucrurile de la o zi la alta…
Poate că ar trebui să trăim viața asta altfel. Poate că ar trebui să fim recunoscători pentru ceea ce primim și să judecăm mai puțin.
Recunosc că am căzut în capcana aceea „De ce alții care nu merită pot avea copii? De ce sunt atâtea femei care își abandonează copiii, iar eu nu pot deveni mamă?” Nu m-a ajutat cu nimic. Din contră. Mi se făcea sufletul din ce în ce mai amar. Și atunci? Cu ce eram eu mai bună? De ce aș fi meritat să devin mamă? Întotdeauna am spus: Ca să facem lumea asta mai bună trebuie să începem cu noi înșine.
Poate că ne place să credem că noi, părinții, suntem autoritatea absolută. Ăia mai deștepți. Oamenii maturi. Însă am ajuns la concluzia că nu noi îi învățăm pe copii, ci ei ne învață pe noi. Pentru că ei sunt cei care vin nealterați, neînfricați, creativi, curioși, sinceri. Acum, spune-mi, te rog, de ce să nu învățăm noi să redevenim ca ei?
Nu știu de ce nu vine copilul când vrei tu, însă îmi place teoria asta. Poate că, de fapt, copiii sunt niște îngeri fără aripi care au misiunea de a ne deschide nouă ochii. Poate că scopul nostru nu este neapărat acela de a avea copii.
Dacă o să vină ziua aceea în care îmi voi da seama care este rolul lor, promit să scriu. Până atunci, dragă mami, păstrează-ți sufletul dulce.
