Părinți de nota 10

„M-a cuprins un fel de panică la gândul că în trupul meu creștea un copil. În ultimele luni, mâncasem numai dulciuri, mă enervasem peste măsură, plânsesem, îmi gonisem soțul. Mi-am dat seama cât de absurdă a fost decizia mea de a divorța de Sebi. L-am sunat și…”

De când mă știu am visat să am un soț la fel ca tata și, în cele din urmă, visul mi s-a împlinit. Apoi, am visat să am un copil. Ani de zile am sperat și am luptat în zadar. Când în sfârșit s-a întâmplat, lucrurile nu au mers deloc asa cum m-am așteptat…

Tatăl meu a fost pompier. întreaga copilărie l-am privit ca pe un idol. îmi povestea cu pasiune despre meseria pe care o practica. în visele copilăriei mele nu erau prinți, prințese și zmei, ci pom-pieri-salvatori și victime. Tata era un om puternic, un bărbat care mă impresiona cu personalitatea lui.

Sigur că, atunci când aveam doar câțiva anișori, îmi imaginam că voi crește mare și mă voi căsători cu el. Pe la 7 ani, am înțeles cât de stupide erau gândurile mele, dar nu am renunțat la visul de a mă căsători cu un bărbat puternic, asemenea tatei.

Alături de tata m-am simțit întotdeauna în siguranță. știam că, indiferent ce se întâmpla, el era întotdeauna lângă mine. Am crescut având o familie-model și un tată exemplar. Un pompier care și-a dedicat întreaga viață meseriei pe care o practica cu sufletul și nouă, „comorile mele”, așa cum obișnuia să ne numească.

Pe la 19 ani, băieții roiau în jurul meu. Aveam o capacitate fantastică de a-i atrage și simțeam repulsie față de orice băiat slab, naiv, dependent. Îmi doream un prieten, însă nu orice fel de prieten. Căutam un iubit care să mă asculte, să îmi acorde atenție, să mă înțeleagă, să mă susțină, să mă facă să mă simt în siguranță, să mă încurajeze să-mi urmez visele, să zboare alături de mine, să ne prăbușim împreună și să ne ridicăm cu forțe noi din cenușă, pentru a porni mai departe. Acel suflet-pereche întârzia să apară.

Niciunul dintre băieții pe care i-am cunoscut nu a reușit să se ridice la nivelul pretențiilor mele. Într-o superbă zi de mai, când copacii erau înfloriți și întreaga natură se trezise la viață, a apărut Sebastian, un tânăr frumușel, sigur pe el, independent.

îmi plăcea. Am început să-l descopăr și, cu cât mă apropiam mai mult de el, cu atât mă îndrăgosteam și mai tare. Avea o personalitate puternică, îmi lăsa sentimentul de siguranță. și, mai mult decât atât, Sebi era… pompier!

Ca și tata, era dedicat meseriei lui. Făcea parte dintr-o echipă care se ocupa de victimele accidentelor de circulație și descarcerări. Eram foarte mândră de el și fericită că reușisem să găsesc acel unic bărbat care putea să-mi împlinească visele.

într-o zi splendidă de iarnă, aflându-ne pe pârtia din Predeal, Sebastian a scos din buzunar o cutiuță cu un inel și m-a întrebat:

— Crina, frumoasa mea cu nume de floare, ai vrea să-mi fii alături pentru totdeauna și să-mi înmiresmezi viața? Nu am ezitat nicio clipă. Am spus un da hotărât și am țipat cât am putut de tare. Ecoul mi-a răspuns ca o confirmare, dând mai multă emoție momentului.

Ne potriveam perfect. Tata îl plăcea pe Sebastian și aveam încredere în opinia lui. Faptul că îmi impresionase chiar și tatăl reprezenta încă o bilă albă pentru Sebi. Am avut o nuntă de vis alături de cei doi bărbați ai vieții mele. Unul m-a condus la altar, de unde m-a pre-luat celălalt. Am primit binecuvântarea tatălui meu și urările sale de a avea o viață împlinită alături de soțul meu. Am avut multe aranjamente cu flori de colț. Ele aveau și o semnificație pentru mine: se găseau la fel de rar ca și bărbatul de lângă mine.

Eram cu adevărat fericită. După ce ne-am căsătorit, ne doream o încununare a iubirii noastre, un copilaș. Am renunțat la metodele contraceptive. Au trecut câteva luni, dar copilul întârzia să apară. Am început să mergem la tot felul de controale, am făcut sute de analize. Rezultatele au fost de fiecare dată în limitele normale. Nu exista o explicație medicală a faptului că nu rămâneam însărcinată. Amândoi eram „clinic sănătoși”. După vreo 7 ani de căsnicie, ne-am luat gândul că am putea avea vreodată un copil conceput de noi. Ne gândeam să adoptăm, dar nu reușeam să cădem de acord: Sebi își dorea o fetiță, eu, un băiețel.

Era luni, început de săptămână, o zi care mi-a distrus viața. Sebi era la unitate, eu, la birou. A sunat telefonul. Nu am vrut să răspund, pentru că eram foarte prinsă cu un tabel în Excel. A insistat.

— Alo? Da! am răspuns. — Sunteți doamna Neghină? — Chiar eu!

Vocea de la celălalt capăt s-a prezentat ca fiind comisar-șef și îmi comunica faptul că tatăl meu își pierduse viața într-un accident rutier. Am crezut că era o glumă proastă și am închis. M-am întors la tabelul meu, numai că, în clipa următoare, am înghețat de spaimă. Tata fusese plecat în Ungaria și trebuia să se întoarcă la începutul săptămânii. Era luni, așadar, tata se afla pe drum. Am căutat numărul comisarului care mă sunase. Nu mi-a răspuns.

Disperată, l-am sunat pe Sebastian. Nu a răspuns nici el. Am insistat. Mi-a dat ocupat. I-am trimis mesaj: „Sună-mă urgent!”. Nu a răspuns. Am sunat-o pe mama. A răspuns plângând. — Crina? — Mamă? — Crina, tati nu mai e!

Mama a început să plângă în hohote, iar eu, în același timp cu ea. Colega mea de birou a auzit discuțiile. Mi-a luat haina din cuier, poșeta, m-a luat de braț și m-a condus la mașina ei. Ne-am urcat și m-a dus acasă la mama. Am găsit-o cu câteva vecine, cu unchiul și mătușa mea, cu sora și cumnatul meu. Ne-am îmbrățișat și am plâns în cor. Am scos din nou telefonul și l-am sunat pe Sebi. Nu a răspuns.

— Pe unde umblă și omul ăsta? am zbierat nervoasă. — Sebi e cu tati, a răspuns mama. — Cum adică e cu tati? Nu înțeleg. Sebastian a plecat la serviciu dimineață!

Mama a început să plângă din nou în hohote. Mătușa m-a luat în brațe și a încercat să fie coerentă:

— Sebi era la unitate. A fost trimis să intervină la un accident, la intrarea în oraș. Tatăl tău era prins între fiare. De când a ajuns Sebi, a mai trăit câteva minute. A făcut tot ce a putut să-l scoată de acolo. Nu a reușit la timp!

— Nu se poate! Sebastian a fost acolo și l-a lăsat pe tata să moară? Putea să-l salveze și nu a făcut-o? — Draga mea, a făcut tot ce a fost omenește posibil. Nici acum nu se dezlipește de lângă el. Soțul tău e distrus! — Nu mai e soțul meu! Pentru mine nu mai există, a murit odată cu tata! Să nu mai aud de el!

Oricât au încercat să îmi explice toți cei din jurul meu că Sebastian luptase cu toată forța lui să-l salveze pe tata, nu am putut accepta. Soțul meu, omul în care avusesem încredere totală și alături de care mă simțisem în siguranță atâția ani, mă aruncase la pământ. Dacă bărbatul acela puternic nu a reușit să-l salveze pe tata, cum puteam să mai am încredere în el? Cum puteam să mă mai simt ocrotită?

Peste câteva ore, a apărut și Sebastian. Era dărâmat. Nu m-a interesat ce simțea el. Un singur lucru știam: îmi pierdusem tatăl, bărbatul ce mi-a marcat întreaga existență, și, odată cu el, soțul. Acel soț puternic în mintea mea nu mai exista. Bărbatul slab, plâns, neputincios care se afla acum în fața mea nu era cel cu care mă măritasem.

La numai câteva zile de la înmormântare, am divorțat de Sebastian. Degeaba m-a implorat să îl ascult, a încercat să îmi explice că, pentru salvarea tatei, a depus mai mult efort decât pentru toate victimele accidentelor la care participase vreodată la un loc. Nu m-a interesat nimic.

M-am mutat la mama. Mâncam foarte multe dulciuri și ciocolată, ca să-mi alin durerea. Nici nu mi-am dat seama că începusem să mă îngraș, în special în zona burții. Nu mai avusesem ciclu de peste trei luni, dar nu am realizat. într-o seară, mama mi-a spus:

— Crina, poate că nu e momentul potrivit pentru discuția asta. Nu vreau să mă bag în viața ta, dar e dreptul lui Sebi să afle că va avea un copil. Nu e vina lui că tati atâtea zile a avut! Suferința băiatului ăsta e dublă, Crina! îl condamni pentru ceva ce e doar în mintea ta!

— Ce copil va avea Sebastian, mamă? — Crina, am purtat și am născut doi copii. 0 burtă de gravidă e diferită. și sunt mama ta, până la urmă. Cât ai de gând să te mai ascunzi de mine? Abia atunci am văzut și eu ce vedea mama. Eram schimbată, mă îngrășasem, mâncam mult, nu mai avusesem ciclu…

— Sunt însărcinată? m-am întrebat cu voce tare. — Vrei să spui că nu știai? m-a privit mama curioasă. — Nici nu mi-a trecut prin cap! Ce mă fac acum?

M-a cuprins un fel de panică la gândul că în trupul meu creștea un copil. în ultimele luni, mâncasem numai dulciuri, mă enervasem peste măsură, plânsesem, îmi gonisem soțul. îngrijorarea pentru mica ființă m-a ajutat să-mi recapăt luciditatea. Mi-am dat seama cât de absurdă a fost decizia mea de a divorța de Sebi. L-am sunat și l-am invitat la o cafea. I-am dat vestea cea mare și ne-am împăcat.

Am greșit foarte mult lăsându-l să lupte singur cu durerea și acuzându-l pe nedrept. Nu știu dacă mă va ierta vreodată. Acum suntem împreună de dragul copilului pe care ni l-am dorit așa mult. Răceala care s-a instalat ne ține departe unul de altul. Eu îl descopăr acum pe adevăratul Sebi, cu calități și defecte, cu slăbiciuni, ca orice om. El o descoperă pe adevărata Crina, cea capabilă să deteste și să acuze fără milă, să-i facă rău bărbatului pe care l-a iubit atât de mult cândva!

Loading...