redactia
Sunt șase ani de zile de când mă lupt cu un milion de frici. Probabil sunt puține frici pe care nu le-am experimentat. De la ombilicul nou-născutului, despre care credeam că-i infectat și înnebunisem de grijă, colici, care atunci mi se păreau o tragedie și acum mi se par banale, la diversificare, la prima febră, prima dată la urgență, primul cucui, prima zi de grădiniță, prima buză spartă, căzut în cap și multe altele. Nici nu le mai știu.
Dar toate astea au fost nimic pe lângă teama care m-a cuprins când m-am gândit că va merge la școală. Am plâns, aproape o săptămână am fost neom. Și încă n-a început școala. Toată lumea mi-a zis că-s nebună, exagerat de nebună. Toți copiii merg la școală.
Nu am putut să explic nimănui de ce mi-era atât de teamă, de unde starea asta de anxietate. Nici mie nu-mi era prea clar. M-am căutat. M-am uitat la mine în clasa I-a. Nu-mi amintesc vreo traumă legată de asta. Eram nemulțumită că toți copiii veneau cu părinții la școală, numai eu mergeam singură, dar n-o resimt ca pe o tragedie. Și-atunci ce? Ce să fie?
Mi-am dat seama ce este, zilele astea, când iar m-a apucat groaza, anxietatea, răul fizic. Este frica dată de faptul că pierd controlul. Școala nu mi se pare deloc un loc sigur. Nu pentru că aș fi vreo obsedată de control, nu. Ci pentru că în mintea mea există și mai des acest gând care-mi taie respirația. Care-mi dă pur și simplu atacuri de panică și furie în același timp. Sunt furioasă de cât de neputinciosă sunt în fața fricii.
Gândul ăsta care nu mă lasă iarăși să mai dorm, de vineri încoace și de fiecare dată când mă transpun în tragedia fiecărei mame e că ÎMI ESTE IMPOSIBIL SĂ-MI APĂR COPILUL.
Îi apărărm de tot ce putem și cum știm mai bine, unii suntem mai raționali, alții mai exagerați. Unii îi lăsăm în mânecă scurtă iarna, alții punem fularul la gură și la nas. Unii ne facem că nu vedem că a băgat copilul ceva de pe jos în gură, alții suntem cu dezinfectantul după ei la fiecare pas. Unii dintre noi ne lăsăm copiii să exploreze, alții îi ținem lipiți de noi, să le simțim fiecare răsuflare. Și la propriu, dar mai ales la figurat spun asta.
Exemplele sunt muuuulte, le-am ales pe cele mai banale, doar pentru că, în momentul ăsta, creierul meu nu poate merge mai departe. Și asta pentru că, am realizat încă o dată, a nu știu câta oară, că nu avem, de fapt, niciun control asupra siguranței copiilor noștri. Niciunul! Deloc!
Mi-e greu și mă doare să spun asta, dar în țara asta ne mor copiii sub ochii noștri. Și nu știm ce să facem ca să nu se mai întâmple asta. Vina e a tuturor, dar mai ales a mentalității ăsteia în care ”nu e treaba noastră, nu ne băgăm”. Nu ne băgăm când un copil e bătut, nici când o femeie e bătută. Nici măcar când cineva țipă după ajutor. Și, din păcare, nu ne băgăm și pentru că, atunci când ne-am băgat, ne-am lovit de indolența, nesimțirea și incompetența celor pe care-i plătim să ne apere. Organele statului. Organele statului român. Organele astea sunt atât de pline de bube, sunt într-o cangrenă. Extinsă. Parcă-s într-un cancer incurabil.
Dar știți ce, atât timp cât trecem mai departe și zicem bogdaproste că nici de data asta n-a fost despre noi și despre copilul nostru, atât timp cât trecem în continuare pe lângă femeia bătută, copilul bătut, țipetele de ajutor ignorate, portofelul furat în fața noastră, nici nu vom avea cum să ne protejăm copiii, mamele, bătrânii, pe noi.
Îmi zic că nu e femeia mea, nu e copilul meu, nu e strigătul meu de ajutor și nici portofelul meu și trec mai departe, mă grăbesc spre nebunia mea de zi cu zi. Dar dacă eu trec mai departe acum, și alții vor trece la fel pe lângă mine, pe lângă copilul meu, vor ignora strigătele lui.
Și mă întreb din nou, cu inima făcută zdrențe: chiar nimic nu ne poate ajuta să ne apărăm copiii?
