Părinți de nota 10

Băiatul meu creşte…

Când toată casa s-a liniştit în sfârşit, undeva aproape de miezul nopţii, mai dau o tură pe la fiecare copil. E linişte şi pace. E ora la care o fericire mare mă înmoaie, ora la care mă simt cea mai tare mamă din lume. E ora la care aş vrea să îi spun tot ceea ce peste zi nu apuc…

Mă uit la el. Mă uit la el cum doarme

Mă uit la el cum doarme. Mă uit cum respiră liniştit, prin somn. Şi îmi amintesc de toate nopţile în care nu puneam geană pe geană de frică să nu se sufoce la sân, sau cu pernuţa de alături sau, Doamne fereşte, să nu înceteze să respire pur şi simplu.

Mă uit la picioarele lui

Seamănă cu ale lui taică-su. Îmi vine în minte momentul în care am aflat că sunt însărcinată. Cât m-am bucurat!… Îmi doream să fie băiat, să semene cu omul meu, să fie blând şi bun ca el, să aibă ochii lui, să ştie lumea că ne iubim. Şi iacătă-l: mândreţe de băiat, că de la depărtare abia îmi mai dau seama care e care.

Mă uit apoi la genunchii lui

Genunchi de vară. Poarta încă pantaloni scurţi mai tot timpul şi are vânătăi de la diversele căzături. Mă gândesc că atunci când nu va mai avea vânătăi pe genunchi eu voi fi bătrâna. Mă rog în gând să îi dea Dumnezeu suflet bun şi minte limpede să nu provoace vreodată cuiva vânătăi… Mă uit la el cum doarme şi mi-aş dori ca mâine să fie o zi în care să îi mai pot spune, aplecată peste fiecare vânătaie: “Lasă, mamă, nu mai plânge, că pupă mama şi trece”.

Mă uit la burtica lui şi un gând mă sperie: aoleu, să nu ajungă unul cu burta!

O părere mă întuneca: ah, mofturos mai e la mâncare! Şi îmi amintesc ce strâmbături mi-a aruncat azi la masa de prânz, după ce eu mă copsesem în cincizeci de grade în bucătărie. Şi îmi vine să îl gâdil aşa, numai niţeluş, cât să îi zgândăr somnul şi să mă răzbun… Ei, lasă-l, îmi spun, e şi el copil. Bine că are ce mânca! Şi iar mă rog: dă-i, Doamne, sănătate, să poată mânca tot ce-o pofti, să nu apuce vremuri grele, cu sărăcie… Dar parcă tot mai sunt supărată puţin. Ei, îmi trece până mâine.

Mă uit la mâinile lui, despre care nu îmi mai da voie să spun “mânuţe” şi îmi amintesc câte năzbâtii au făcut, câte au spart, rupt, stricat, smuls. Îmi amintesc de cele câteva săptămâni bune dintr-o vară, pe când mânuţele astea acum devenite mâini aveau doar vreo doi ani şi loveau fiecare copil din parc. Grele momente, mi se părea atunci că nu se vor termina, că voi creşte un bătăuş şi un golan. Vai, ce frică îmi era!… Acum mâinile stau liniştite, sunt puţin pătate de cerneală, dar au încă, slavă Domnului, unghia de la degetul arătător mai murdară şi mai ciuntita de la toate lucrurile pe care le zgândăre toată ziua.

“Parcă unul mai mare şi mai bărbat îl înghite pic cu pic în fiecare zi.”

Mă uit la pieptul lui. Şi zâmbesc. Băiatul ăsta doarme fără bluză şi iarna, cu cine-o semăna aşa zdrahon? Ufff… Câte comprese cu spirt am pus pe pieptul ăsta, acum bronzat. Câţi săculeţi cu sare caldă. “Mai fă-mi, mamă, lapte de îngeraşi”, îmi spunea, când tușea rău, în câte o iarnă. Mă uit mult la pieptul lui. O dată, într-o seara, pe la cinci ani, şi-a desenat par cu pixul, dragul de el! Ce-am mai râs atunci, cu toţii! Acum pieptul său e lat, cu umeri rotunzi şi puternici.

Parcă unul mai mare şi mai bărbat îl înghite pic cu pic în fiecare zi

Nu îmi mai place să mă uit la pieptul său care respiră uşor. Îmi vreau băieţelul înapoi! Vreau să fie iar bebe, la sân, să mormăie încetişor în timp ce suge laptele călduţ. Băiatul ăsta mare, care umple un pat, parcă e şi parcă nu e copilul meu. Începe încet, încet să semene a bărbat, a un altul, mai depărtat de mine, mai dezlegat de tot ce l-am învăţat, mai liber şi mai uşor prin lume. Doare…

Mă uit la gura lui. Nu mă mai uit. Tare obraznic s-a făcut de la o vreme! Şi când te gândeşti că numai eu l-am învăţ să vorbească, singuri singurei toată ziua amândoi. Ei poftim!

Dar ochii… Ochi aşa frumoşi şi calzi! Câte fete or cuceri! Şi râd în sinea mea. Păi aşa, să fie frumos, să vorbească cu ochii. Parcă-s din miere făcuţi. Mă sperie puţin ce va veni: fete, iubiri, cuceriri, eşecuri… Vai de mine, dacă se apucă de fumat?! Ei, lasă, mă voi gândi atunci ce să îi spun.

Acum mă uit la el cum doarme

Aproape bărbat, încă băieţel mic. Şi tot mi se strânge sufletul şi tot se deschide la loc, ca un fluture; l-aş vrea iar mic, dar abia aştept să îl văd mare!

Creşte băiatul meu. Şi simt că mi-am făcut treaba şi că e vremea să mă odihnesc puţin. Uşor, uşor, pleacă în lume. Şi tot ce aş vrea să îi spun acum şi în fiecare zi e că îmi va fi atât de dor de el! Şi că îl iubesc tare, tare mult! Dar asta nu se spune decât copiilor mici, aşa mi-a spus azi, aşa că i-o spun în gând şi ies tiptil din camera în care doarme. Băiat mic. Încă.