Părinți de nota 10

Un copil are nevoie de doar 3 lucruri. Restul sunt în mintea noastră

Aud în jur, destul de des,  câte sacrificii s-au făcut pentru copii. Și mai aud cum copiii sunt nerecunoscători. Și poate și nerespctuoși. Și cum noi ne sacrificăm viața și ajungem ca ei să ne întoarcă spatele și să nu aibă cine să ne dea un pahar de apă la bătrânețe.

Noi, cei din generația asta adică, nu o mai spunem chiar așa, nu mai folosim paharul de apă de la bătrânețe atunci când ne plângem, dar o simțim la fel. Avem impresia că ne sacrificăm timpul, somnul, energia, pasiunile, viața pentru copiii noștri.

M-am plâns de nenumărate ori de cât de greu îmi este să fiu mamă. Numai aici, pe blog, cred că am cel puțin zece articole, dacă nu cumva aproape toate, în care mă plâng de ceva din ce înseamnă viața de părinte. De cum nu mai am timp de mine, de cum nu dorm, de cum nu mai am când să citesc și nici să… și nici să… completați voi cu ce vreți. Eu, spre exemplu, am completat adesea cu faptul că nu mai am timp să scriu ce am pe suflet, aici, pe blog.

Și acum, când pentru prima dată în șase ani de zile de când sunt mamă, copila a plecat la țară, în vacanță, timp de trei săptămâni (3 săptămâni!!!), am realizat cât de mult mă mint pe mine însămi, câte scuze aiurea îmi găsesc și cum (sună brutal, dar așa e) arunc vina pe copil pentru lipsurile mele.

Înainte să plece îmi ziceam, gata! Gataaa! Să mă vezi acum! Rup scrisu’n două, citesc, ies în oraș, o să fie lună în casă. Fac toate felurile de mâncare de care mi-era poftă și nu le mai făceam pentru că ei nu-i plac (și nu aveam timp să fac cinci feluri, așa că alegeam să fac ceva ce știam sigur că mănâncă). Ies cu fetele-n oraș, merg la filme de oameni mari! Ce să mai, aveam o ditamai lista de lucruri de făcut cât timp copilul se va bucura din plin de vacanța la malul mării, în curtea enormă în care și eu m-am bucurat de copilărie.

Am dus copilul, cu teama că nu va vrea să stea fără noi. Copil care n-a stat niciodată în viața lui maimult de două nopți (și asta o singură dată), fără noi. Eu am plâns trei zile când m-am întors acasă, ea era așa fericită acolo încât la început nici nu simțea nevoia să vorbească cu noi. Dar asta vă povestesc altă dată.

A trecut o săptămână. Au trecut două, acum sunt deja trei… Știți cât am scris, dormit, citit, ieșit, făcut curat, bucurat de curățenie, mâncat ce-mi place? Aproape deloc. Hai, bine, nu chiar deloc, deloc, dar aproape deloc. Am scris o postare și mi-am mai făcut 3 ciorne (care ciorne au rămas). Am ieșit o dată la stand-up, o dată cu niște prieteni (cu care ieșim și când copila e acasă). Am mâncat doar roșii cu brânză și pepene. Și ce mâncam la muncă. Am văzut doar un film, și nu la cinema, ci pe Netflix- când era ea acasă vedeam mai multe. Am citit 30 de pagini dintr-o carte – cu nimic mai mult decât până acum. În casă nu sunt jucării împrăștiate, dar sunt hainele noastre.

Concluzia? Nu, copilul meu nu mă împiedica de la nimic din ceea ce-mi doream să fac. Eu mă împiedicam și eu mă împiedic în continuare. Eu nu am suficientă voință să fac anumite lucruri și-mi găsesc scuze. Eu sunt epuizată de nemulțumirile mele personale legate de viața mea și eu nu-mi găsesc energia să fac ce îmi place și ce-mi doresc. Eu, eu, eu. Nu, copilul meu nu mă împiedică de la nimic.

Și acum, și când era ea acasă tot îmi găseam timp să scrolez pagina de Facebook și de Instagram, să pierd timpul aiurea în activități inutile. Și atunci, și acum găseam și găsesc tot felul de scuze pentru lucrurile pe care nu pun și simplu mâna să le fac. Pentru că dacă vrei cev cu adevărat, îți faci timp. Îți setezi priorități.

Copiii nu sunt o problemă, o piedică. Nu e ca și cum ne-am îmbolnăvi de boala de a fi părinți și deodată nu mai putem face nimic.

Copiii au nevoie cu adevărat, dar cu adevărat, de doar trei lucruri de la noi: de dragoste, de hrană și de noi fericiți. Restul sunt în mintea noastră. Restul sunt dorințe pe care cumva, dacă stăm și analizăm foarte, dar foarte profund, noi le-am influențat. Copiii au nevoie de hrană, asta nu dezbatem. Au nevoie de dragoste necondiționată, dar chiar necondiționată. Și de noi fericiți pentru ca ei să fie fericiți. Atât!