Părinți de nota 10

Cordonul ombilical nu se rupe la naștere…

… ci pe la vârsta de 3 ani. Asta mi-a spus pediatrul copilei prima dată când a venit să o vadă. Pe vremea aia, Sophie avea doar câteva zile de când venise pe lume și eu eram mai speriată ca niciodată în viața mea. Nici nu apucasem să fiu bine mamă și deja mi se părea că nu mă descurc, că nu-s suficient de bună și de pregătită pentru copilul pe care-l născusem și pe care, totuși, îl așteptasem cu atâta nerăbdare.

Nu trebuia să mă cunoști prea bine ca să vezi panica și neputința de pe fața mea. Cred că mamă fiind la rândul ei, doctoriței i s-a făcut milă de mine și, după ce-a consultat-o pe Sophie a stat de vorbă cu mine aproape o oră. Printre multele lucruri valoroase pe care mi le-a spus este și ăsta, care și acum îmi răsună în cap: ”Cordonul ombilical nu se rupe la naștere, ci pe la vârsta de 3 ani sau poate mai târziu. Fiecare emoție de-a dvs. o va simți și copilul. Când veți fi mai obosită și mai stresată, atunci copilul va fi mai agitat și va plânge mai mult. Dacă nu veți conștientiza asta, vă veți învârti într-un cerc vicios”.

Credeți că am crezut ce mi-a zis? Ei bine, nu prea. M-a pus pe gânduri, dar nu vedeam logica. Mai auzisem de o sută de ori faptul că îi transmiți starea ta copilului, puteam să înțeleg asta atunci când ești însărcinată, dar după? Îmi ziceam, hai, serios acum, unde-i logica în treaba asta?

Acum, mai am puțin și împlinesc cinci ani de când sunt mamă și logica tot n-am găsit-o. Nici vreo explicație științifică pentru asta. Însă este printre puținele certitudini pe care le am în viața asta. Copilul vede prin mamă. O mamă pentru copilul ei este complet transparentă. Există undeva, acolo, un cordon ombilical care chiar îi transmite copilului toate stările mamei, suntem niște cărți deschise pentru ei.

Am realizat toate astea încă din primele luni de maternitate când, deși eram ruptă de oboseală, mă trezeam cu fix cinci secunde înainte să aud primul ei scâncet. Am realizat și pe parcursul acestor ani de fiecare dată când am fost nervoasă, stresată, când mi-a fost rău, dar și când am fost relaxată sau senină, ori țopăind de bucurie. Fără excepție, de fiecare dată, starea copilului a fost barometrul stării mele.

În cele mai mari crize existențiale ale mele au fost și cele mai mari tantrumuri, de simțeam că viața mea toată e un coșmar. Când mi-a fost rău o simțeam că suferă și că nu se dă desprinsă de lângă mine. Când am fost eu relaxată și veselă, a fost și ea un vulcan de energie și de râsete contagioase de copil sincer. Mi-am dat seama de-a lungul timpului că, de cele mai multe ori, e suficient să mă analizez pe mine ca să înțeleg stările ei. Că atunci când nu mă mai înțelegeam cu ea, eram de fapt într-un mare conflict cu mine însămi.

Au trecut aproape cinci ani și am convingerea că nu s-a rupt încă acel cordon ombilical care ne-a legat încă de pe vremea când inima ei și inima mea băteau în același corp. Și mai cred că, de fapt, acest cordon ombilical va fi mereu pentru că nimic pe lumea asta nu se poate compara cu legătura dintre o mamă și copilul ei. Știu sigur că și eu voi trăi ca nimic altceva pe lumea asta fiecare dezamăgire a ei, mi se va scurge pe suflet fiecare lacrimă pe care o va vărsa și când va fi femeie, nu doar o fetiță care visează la prințese și unicorni. Știu că voi plânge de bucurie pentru fiecare reușită a ei și fericirea ei va fi pentru mine cel mai mare dar de la viață.