redactia
Atât de multă valoare au cuvintele „Mama, sunt în spatele tău să te susțin dacă ai nevoie” și atât de puțin contează banii pe care mi i-au pus în cont fără să-i cer.
Atât de mult contează ciorba pe care mi-a adus-o tata când mi-a fost rău și atât de puțin contează hainele în care m-a îmbrăcat. Nici măcar nu-mi mai amintesc. Nici cum arăta lanțul ăla, nici hainele, nici câți bani mi-au dat. Au fost și s-au dus.
Am stat și m-am întrebat „Ce copil normal și crescut cu iubire își dorește moștenire de la părinți?”
De ce să-mi doresc o casă pentru care părinții mei și-au rupt cârca, crezând că o fac pentru binele meu, când binele meu era, de fapt, altul? Eu nu am cerut asta.
Așa că spun în felul următor:
Înțeleg de unde vine nevoia părinților noștri de a ne asigura viitorul. Comunismul n-a fost o perioadă ușoară, educația de atunci era oricum, dar nu bazată pe iubire și dacă noi, cei care n-am prins comunismul suntem atât de ahtiați după afecțiune, îți imaginezi cum au fost crescuți ei? Tataie tremura tot și începea să plângă într-o secundă când îl luam de gât și-l pupam de mama focului. Nu de puține ori mă întreba „Tataie, dar sunt bătrân, nu ți-e rușine să mergi cu mine pe stradă”? Nu înțelegeam atunci cât de grav era ce-mi spunea, dar îl luam de mână și plecam la plimbare. Efectiv nu știa ce să facă cu afecțiunea pe care o primea și nu e de judecat.
Într-o formă sau alta, înțeleg de ce mama a vrut să-mi ofere ce n-a avut ea și înțeleg și de ce vreau să-i dau copilului meu ce n-am avut eu.
Cred că despre asta este vorba. Acum, vezi tu, o parte din copilăria mea am primit bunuri materiale în locul afecțiunii, apoi m-am răzvrătit și-am schimbat lucrurile cât am putut. Știu cum e să primești bani, știu cum e să primești și iubire. Și prefer iubirea. Pentru că am înflorit precum bobocii sărutați de soare, pentru că iubirea părinților și nu banii lor te fac puternic și independent, pentru că e mai mult decât suficient.
Așa că îmi rezerv dreptul să trag concluzia că un copil are nevoie mai mult de iubire decât de moștenire. Are nevoie să-l învățăm și să-l ajutăm să fie independent de noi, nu dependent de mami și tati. Altfel, ce-o să facă atunci când noi n-o să mai fim? O să-i fie suficientă casa din chirpici pe care i-o lăsăm moștenire? Nu cred.
Îi vor fi suficiente principiile de viață, încurajările și îmbrățișările pe care i le putem oferi? Da.
Dacă nu primește suficientă afecțiune și încredere din partea părinților, îi vor fi suficienți banii pe care îi primește de la mami și de la tati? Sau hai să întreb altfel: n-ar trebui să existe, oare, un echilibru?
Pe de altă parte, eu am ales să fac un copil, așa că îmi asum să-l cresc și să-l învăț ce știu eu mai bine fără să am vreodată pretenția de a se sacrifica vreo secundă pentru mine. De fapt, cuvintele astea precum „povară” sau „sacrificiu” n-au ce căuta în relația părinte-copil. Pentru că așa cum spuneam, un copil este o alegere. Să nu aud „copil din greșeală” pentru că nu există așa ceva. Știm cu toții cum se fac copiii, deci nu există din greșeală cu adevărat. Nu în zilele noastre.
Așa că, dragilor, iubiți-vă copiii și păstrați banii pentru voi și pentru bătrânețea voastră. Luați-vă o vacanță, plimbați-vă cât puteți și bucurați-vă de ceea ce ați făcut din copiii voștri! Pentru că da, ne place sau nu, copiii sunt oglinda părinților fără excepție. Și dacă îți place și ești mândru de copilul tău, ar trebui să fii mândru și de tine!
