Am crescut la țara unde, dacă nu știți cum e, vă povestesc eu. În lumea satului, există un singur lucru care are o importantă capitală și care înglobează absolut toate aspectele vieții: gura lumii. Poți să faci orice acolo, dar să nu intri în gura lumii. Iar cum gura lumii, de regulă, e foarte păcătoasă, acest ”orice” e foarte limitat.
Practic, nu prea poți să faci nimic pentru că imediat te vorbește lumea. Cât am fost copil, m-am abținut de la foarte multe lucruri ca să nu râdă lumea de noi. Îmi amintesc că bunica mea se supăra dacă înșfăcam un codru de pâine și fugeam pe stradă, la copii. Nu puteam mânca pâine goală în văzul lumii – dacă ar fi crezut lumea că suntem săraci și mi-aș fi făcut familia de râs?
Am plecat de mai bine de 20 de ani de acolo și toate aceste lucruri mi-au rămas în cap. Am descoperit asta vineri, adică în Vinerea Mare, când mă pregăteam să plec la țară cu Victor. În timp ce-mi făceam bagajele, am avut un scurt moment de panică: cu ce mă îmbrac la biserică? Nici când am fost mireasă n-am fost așa preocupată de vestimentația cu care să trec pragul sfântului lăcaș, dar iată că presiunea care a fost pusă pe mine toată copilăria – să ne îmbrăcăm frumos, cel mai frumos, cu cele mai bune haine – mi-a rămas vie.
Când eram mică, în fiecare an de Paște, aveam totul nou, inclusiv chiloții. Nu exista Paște pe care să nu-l aștept cu toate hainele noi, cumpărate de mama, haine care de cele mai multe ori îmi veneau prost. Dar erau noi! Când am mai crescut, lucrurile s-au mai schimbat un pic. Nu mai aveam chiar toate hainele noi, dar oricum la biserică trebuia să mă duc îmbrăcată frumos. Și toată lumea era la fel! Fiecare Paște era un fel de săptămâna modei pe ulița satului.
În fine, să revenim la prezent. Acum mi-am pus o rochiță (nu nouă) în bagaj și m-am liniștit. Copilul avea hainele pregătite. Eram în grafic. Mama și bunica puteau sta liniștite, nu le făceam de râs în sat.
Mă rog, în sat nu le-am făcut. În schimb, le-am făcut în biserică în momentul în care copilul n-a pupat icoana. Nu știu de ce, dar de când eram copil am avut un dinte împotriva pupatului de icoane. Totul mi se trage de la un Crăciun când, la biserică fiind, am văzut o tanti care a a dat o sărutare umedă unei icoane. Știți cum te pupă mătușile de la țară, că au impresia că dacă nu te umplu de salivă, nu te-au pupat cum trebuie? Așa a fost și cu icoana atunci. Am văzut cum firicelul de salivă se întindea între gură și icoană, în momentul în care femeia se retrăgea după ce dăduse sărutarea. De atunci, nu m-am mai putut atinge cu gura de icoanele din biserică. De aceea, nici n-am insistat ca Victor să facă așa ceva.
L-am învățat să-și facă cruce, l-am învățat câteva rugăciuni, dar nu să pupe icoane. De-aia și-a dat toată lumea coate când copilul nu numai că n-a pupat icoana, dar a și refuzat s-o facă atunci când i s-a zis. Nu i-am zis eu, i-a zis o bătrânică, pe care el a ignorat-o total. Apoi a venit spre mine și m-a întrebat dacă e al meu și câți ani are.
– Are șase ani și nu știe să pupe icoana? Rușine!
– Nu, are șase ani și nu trebuie să pupe icoana.
– Da, dar e rușine!
– Rușine mi-ar fi în locul matale, i-am zis și am părăsit incinta, plină de rușine.
Am uitat să vă spun și celălalt lucru important în lumea satului, pe lângă gura lumii: rușinea! Gura lumii și rușinea, rușinea de gura lumii, rușinea în gura lumii.
Bine că nu-mi pasă de niciuna!