redactia
Cartea ”Povestea Mea” de Michelle Obama, cu ale ei mai bine de 600 de pagini, poate părea groasă, dar ascunde între file valoroase povești despre ce înseamnă familie, maternitate și cum, ca femeie, poți găsi echilibrul fin între serviciu și casă, fie ea și Casa Albă.
Despre terapia de cuplu, validări și propria fericire ca prioritate
”Aceasta s-a dovedit a fi, pentru mine, marea revelație privitoare la consiliere (n.r. de cuplu). Nu a fost vorba de nicio validare, nu s-a luat partea numănui, când venea vorba de dezacordurile noastre, dr. Woodchurch (n.r. Consilierul) nu avea să acorde niciodată votul decisiv. Era, în schimb, un ascultător empatic și răbdător, conducându-ne pe fiecare prin labirintul sentimentelor noastre și având grijă să scoată cuțitele din răni… Încet, de-a lungul orelor de stat de vorbă, nodul a început să se desfacă… Am început să observ cum alimentam părțile cele mai negative din mine însămi, prizonieră a ideii că totul era nedrept, și căutam apoi cu asiduitate, ca un avocat care studiase la Harvard, să strâng dovezi în favoarea fiecărei ipoteze. Acum încercam o ipoteză nouă: era posibil să mă ocup mai mult de propria fericire decât îmi dădeam voie să o fac… Acesta a fost punctul meu de cotitură, momentul în care m-am oprit singură.”
Maternitatea și sentimentul de vină
”Cam în această perioadă am dus-o pe Malia la pediatru, pentru un control pe care îl făcea la intervale între trei și șase luni, ca să urmărim astmul de care suferea din copilărie. Astmul era sub control, dar doctorul m-a atras atenția asupra altei probleme – indicele corporal al Maliei, un indicator de sănătate care ținea cont de înălțime greutate și vârstă, începea să crească… Dacă nu schimbam unele obiceiuri, putea să devină cu timpul o problemă reală, mărind riscul de hipertensiune și de diabet zaharat de tip 2… Medicul m-a asigurat că problema era și des întâlnită, și rezolvabilă. Rata obezității infantile era în creștere în toată țara… Vestea a căzut peste mine ca un bolovan printr-un vitraliu. Mă chinuisem atât de mult să mă asigur că fetele mele erau fericite și împlinite. Unde greșisem? Ce fel de mamă eram dacă nici nu observasem schimbarea?”
Cred că acesta este primul nostru instinct ca mame, să ne punem la îndoaială competențele la fiecare cumpănă prin care trece copilul.
Prietenia între mame
”Maternitatea, însă, a adus cu ea și câteva prietenii minunate. Reușisem să intru în legătură cu mai multe femei de carieră și să formăm un fel de grup social de discuții și de implicare activă… Câteaodată, sâmbătă după-amiază lăsam pur și simplu toată liota de copii în camera de joacă a cuiva, iar noi deschideam o sticlă de vin. Toate aceste femei erau educate, ambițioase, dedicate copiilor lor și, în general, la fel de nedumerite ca mine despre cum să te ocupi de toate odată… Cele mai multe trăiam într-o stare de calibrare permanentă, intervenind într-un domeniu al vieții cu speranța să aducem mai multă stabilitate în altul”.
Acesta e fenomenul pe care îl denumesc adesea ”mama caracatiță” obligată să jongleze cu toate și să nu-i scape nimic. Se pare că această ”calibrare permanentă” starea în care trăiesc mamele de pretutindeni.
Separarea vieții de familie de cea profesională
”Barack, care a fost întotdeauna bun la separarea vieții de familie de cea profesională, reușea să fie admirabil de prezent și de atent atunci când era cu noi… Bin Laden nu era invitat la cină, așa cum nu a fost criza umanitară din Libia, și nici republicanii din Tea Party. Aveam copii, iar copiii aveau nevoie de spațiu ca să vorbeacă și să crească. Timpul petrecut în familie era unul în care marile preocupări și problemele urgente erau reduse brusc și nemilos la lucruri fără importanță, lăsând loc mărunțișurilor din viața noastră personală.”
Iată o mare lecție pentru mine. Masa în familie e doar pentru familie, nu și pentru cei care ne-au umplut ziua cu supărări și stres.
