Părinți de nota 10

Sarcina cu trombofilie. ”Am făcut 700 de injecții în burtă ca să pot duce sarcinile până la final”

Nu știu dacă aș mai putea să o iau de la capăt cu un al treilea copil. Senzația aceea de căldură, un alt soi de căldură, pe care nu am mai simțit-o niciodată, decât atunci când i-am ținut pe ei în brațe, parcă mă atrage și acum. Mi-e dor de ea. De ei. Mici. Cu piciorușele slăbănoage și tălpi fine și albe ca marmura. Cu mânuțe ce nu-și găseau astâmpărul și fețe ce se schimonoseau până ce somnul îi dobora.

Mi-e dor chiar și de zilele care treceau haotic, într-un vârtej pe care nu-l mai puteam stăpâni. Într-un ritm, ce făcea zi din noapte, grijă din orice emoție, forță din orice problemă întâmpinată. Și cu toate astea, mi-ar fi teamă să mai încerc o dată.

Pierderea primei sarcini și „așa a fost să fie”
Când am rămas însărcinată a doua oară, mi-am spus că o să fac orice pentru a nu mai trece prin experiența ce m-a marcat și care încă mai face să-mi tremure vocea sau să mi se umezească privirea: pierderea primei sarcini. Și am făcut. Atât cât am putut. Atât cât m-au îndemnat mintea și sufletul. Durerea acelor clipe s-a împletit mereu, fără urmă de liniște sau de pace, cu întrebarea: ce s-a întâmplat? De ce bebelușului meu nu i-a mai bătut inima? Răspunsurile medicilor, o combinație între consolare și știință, au dus cel mai adesea la concluzia „așa a fost să fie”. Adevărat. Și totuși!

Posibila explicație – trombofilia
Inima mea a început să fie bine atunci când unul singur dintre ei mi-a spus, pe lângă aceleași vorbe primite de la toți cei pe care i-am vizitat: „nu facem nimic până la trei sarcini pierdute”, că ar fi bine să încerc niște teste de trombofilie. Niște teste care să îmi spună, fără tăgadă, dacă sângele meu circulă cum trebuie prin vene ori dacă niște mutații genetice s-au instalat și fac să sufere mai ales un bebeluș ce și-ar face apariția în burtică.

Și am făcut. Nu doar câteva. Ci toate testele de trombofilie. Dincolo de sumele exorbitante, pe care a trebuit să le dăm la acea vreme pe aceste teste, nedecontate de nici o Casă de Asigurări și care se făceau pe atunci doar la clinicile private, a trebuit să stau cu inima strânsă și pipernicită săptămâni întregi până să aflu verdictul: 2 mutații genetice purta organismul meu. Convingerea mea a fost că aceea era cauza pentru care bebelușul meu dispăruse din viața mea.

Verdictul medicilor însă, s-a împărțit în două: unii spuneau că nici pe departe sarcina pierdută poate fi pusă pe seama a două mutații genetice ce se găsesc în corpul a 90% din populatie, iar ceilalți erau convinși că sângele meu trebuie ajutat să curgă lin, fluid, căci altfel, rezultatul primei experiențe într-alea gravidiei se poate repeta și la cea de-a doua.

A doua oară, am știut ce să fac!
Încotro să o iau? Pe cine să ascult? Pe care dintre medici? Am început din acea clipă să citesc. Orice informație despre trombofilie și despre ce ar putea însemna cele două mutatii afurisite și mai ales cum ar putea ele acționa împreună. Când am rămas însărcinată a doua oară, am știut ce trebuie să fac. Vizita la medicul hematolog nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce sufletul meu hotărâse deja: 11 luni și jumătate, zi de zi, de injectat o substanță menită să-mi fluidizeze sângele. Heparina. Iar injecția, Clexane. La ora 8 seara, negreșit, fie că mă aflam la cumpărături, la birou, în mașină, oriunde, trebuia să îmi fac acea injecție.

Am tranformat răul în bine și moartea în viață
Strângeam din dinți și înfigeam acul. Singură. Convinsă că acesta este modul în care eu pot să transform răul în bine. Moartea în viață. Chiar și după luni bune de făcut injecții, când pielea de pe burtă parcă dădea semne să plesnească, am continuat să le fac. Noduli lângă noduli se strânseseră, ca niște mărgele rotunde și grase. Iar eu continuam să zâmbesc sub schimonoseala buzelor, atunci când înfigeam acul, iar sângele țâșnea din cheagurile ce se formaseră. Pentru mine, acele injecții erau o mică garanție că aș putea fi pe drumul cel bun. Și am fost. Așa a vrut Cel de Sus.

Și acum, în dulap, mai am o cutie cu câteva injecții. Nu o păstrez pentru a-mi aminti chinul pe care l-am luat în ambele sarcini. 23 de luni în total. Peste 700 de injecții. Ci pentru a nu uita niciodată să prețuiesc ceea ce am. Să mă bucur de copii, ca și cum ei ar fi unica mea șansă la fericire. Să-i prețuiesc și să-i cinstesc pentru ceea ce sunt cu adevărat: un dar din Cer.