redactia
Înțelegerea copilului tău este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le înveți ca părinte. Este extrem de utilă în ghidarea și creșterea copilului pe măsură ce trec anii. Trebuie să reții că fiecare copil are o personalitate unică care se va menține pe parcursul întregii vieți. Așadar încearcă să îl observi cum se comportă când doarme, mănâncă sau se joacă. Urmărește trăsăturile sale constante; chiar dacă tu ca părinte îl ajuți să își contureze personalitatea, fiecare copil vine pe lume cu propriul temperament. Oferă-i o interfață care îl va pregăti pentru independență completă ținând cont și de recomandările specialistului.
Pentru psihologie parentalitatea este un rol, adică o funcţie pe care o îndeplinim în raport cu o altă persoană. Spre exemplu, în viaţa noastră exersăm rolul de soţie în raport cu soţul sau rolul profesional în raport cu şeful sau colegii de muncă. Rolul pe care „jucăm” reprezintă ansamblul de atitudini, comportamente, comunicări verbale şi expresive orientate spre consolidarea şi dezvoltarea relaţiei dintre cei doi parteneri ai acesteia. Rolul are la bază o funcţie, în sensul în care el se exersează având un scop fundamental. În cazul rolulul parental, scopul este dezvoltarea autonomiei copilului. Se spune că un părinte şi-a făcut bine treaba atunci când copilul lui este perfect autonom, atât fizic, cât şi emoţional. Sigur că personalitatea umană se manifestă în rolurile noastre, dar nu plenar. De aceea, orice identificare cu unul dintre roluri (fie că este profesional, fie că este parental) va fi limitativ pentru dezvoltarea personalităţii noastre şi va ajunge să producă efecte negative. În spatele oricărei mame trebuie să existe femeia, aşa cum în spatele oricărui tată trebuie să existe un bărbat, fiecare cu preocupările şi aspiraţiile lui.
Părinţii nu sunt singurii furnizori de educaţie, dar sunt cei mai importanţi. Alături de şcoală, bunici sau alte persoane formative, părinţii vor trebui să gestioneze manifestările copilului, în sensul devenirii unui adult armonios şi autonom. A educa un copil, a-i da o educaţie – cum se mai spune în limbajul cotidian, presupune a influenţa în mod sistematic formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale, emoţionale ale copilului, adică a modela comportamental, atitudinal tânăra viaţă care ţi-a fost aşezată în mâini.
Ceea ce aş vrea totuşi să punctez este faptul că şi copilul vine cu partea lui în acest proces, că nu este un fenomen unidirecţional, iar o educaţie corectă va ţine cont de feedback-ul acestuia, va permite copilului propria evoluţie, iar părinţii se vor asigura că-i oferă condiţiile necesare pentru o bună şi plenară deschidere şi dezvoltare. Este clar să se remarcă o schimbare de perspectivă la nivelul educaţiei, astfel că dacă multă vreme s-a considerat că o educaţie bună este o educaţie rigidă, punitivă, bazată pe frică şi pedeapsă, conderând că un copil este în esenţă ceva ce se naşte „rău” şi trebuie „îmblânzit”, în ultimii 50 de ani se remarcă o schimbare de abordare a copilului, asta şi pentru că psihologia, neurologia şi alte ştiinţe conexe au adus informaţii noi despre creierul copilului, impactul comportamentelor negative, dezvoltarea copilului, ceea ce a dus la modificarea paradigmei educaţionale. Acum, se promovează tot mai mult educaţia pozitivă, bazată pe o relaţie de încredere, de încurajare, care să promoveze comunicarea şi cooperarea. Din păcate, nici excesul în zona educaţiei pozitive nu pare să aibă rezultate prea bune, aşa că părinţii nu trebuie să renunţe definitiv la limite, reguli, constrângeri pentru că ele vor permite echilibrarea copilului.
Ar fi bine să înţelegem relaţia ca pe o entitate de sine stătătoare în care manifestăm concret comportamentele educaţionale. O relaţie are propria viaţă, propria evoluţie şi specificitate, aşa că trebuie hrănită, îngrijită, protejată ca orice „fiinţă” sensibilă. De asemenea, ea trebuie curăţată de impurităţi, mesaje toxice, comportamente care au produs suferinţă. Relaţia de parenting este poate cea mai dinamică dintre relaţiile existente pentru că unul dintre parteneri (respectiv copilul) trece rapid prin etape succesive de dezvoltare, pe care părintele trebuie să le asimileze şi cărora trebuie să se adapteze. Într-un fel te comporţi cu un copil de 3 ani, altfel cu unul de 10 ani şi total diferit cu un adolescent. Părinţii care rămân cantonaţi într-un singur model relaţional vor sfârşi prin pierderea calităţii relaţiei şi prin îndepărtarea copilului.
Seva oricărei relaţii este comunicarea. Prin comunicare hrănim relaţia sau o putem răni, de ceea este important să învăţăm să comunicăm corect, nu doar sincer, autentic şi respectuos. A comunica înseamnă a pune în comun ceea ce ai tu de împărtăşit cu celălalt, ceea ce vrei să exteriorizezi, să arăţi, să manifeşti. Nu înseamnă a avea dreptate, a impune, a obliga, ci a asculta, a empatiza, a încerca să înţelegi şi celălalt capăt al relaţiei, a transmite mesajul fără încărcătură emoţională, fără reactivitate sau interpretare mentală. Există numeroase informaţii despre cum să comunicăm cu copiii noştri.
Am ales ca şi ultim concept iubirea pentru că este cumva proverbial faptul că părinţii îşi iubesc copiii. Iubirea parentală este sigura iubire care durează, este cea mai stabilă formă de iubire. Ceea ce vreau însă să subliniez nu este neapărat calitatea iubirii, ci faptul că ea nu este suficientă pentru a fi un părinte bun. Un rol se învaţă, se exersează, se perfecţionează – aşa că recomand studiu înainte de a fi părinte. Nu vă bazaţi doar pe iubire în creşterea unui copil. Pot să am un foarte frumos sentiment de iubire pentru cineva, dar să-i propun o relaţie extrem de toxică, dominantă, plină de critică şi frustrare, ceea ce va face ca iubirea mea să nu mai fie percepută, să nu mai ajungă la celălalt. Un părinte care îşi va controla excesiv copilul, care impune standarde înalte sau care este distant şi indiferent va fi perceput de copil ca un părinte care nu-l iubeşte. Mai mult decât atât, există 5 limbaje ale iubirii, descrise de Gary Chapman, care demonstrează faptul că fiecare dintre noi se simte iubit în limbajul său specific, astfel că dacă un părinte nu-şi va exprima iubirea în limbajul copilului, acesta nu se va simţi iubit.
A fi părinte nu este un rol facil, ci plin de provocări atât la nivel personal, pentru că un copil va atinge în tine toate fricile, frustrările, situaţiile nerezolvate, cât şi la nivel relaţional pentru că va fi dificil să gestionezi în relaţie tot ce apare şi din partea ta, şi din celălalt capăt al relaţiei. În egală măsură, parentalitatea te va dezvolta personal, pentru că-ţi vei depăşi multe limite pe care le credeai imposibile, vei face multe compromisuri la care nici nu te-ai fi gândit, aşa cum vei experimenta sublime şi înălţătoare momente de graţie, de iubire, de dăruire şi împlinire.
