redactia
Clar nu aș putea spune despre mine că am fost o mamă relaxată. Ba dimpotrivă, eram în stare să suflu și-n iaurt. La început sterilizam tot, călcam toate hainele de bebeluș, eram în stare, dacă aș fi știut cum, să sterilizez și aerul prin care trecea copila mea.
Încet-încet însă, am realizat că nu mă duc în direcția care trebuie. Și că dacă îmi cresc copilul într-un glob de sticlă nu va putea mai târziu să facă față vieții așa cum e ea, colectivității, mediului deloc steril în care va trebui să supraviețuiască. Să crească mare și sănătoasă.
Simțeam că fac icter numai când vedeam că pune mâinile pe tot felul de lucruri și apoi le bagă în gură. Cel mai tare am simțit că mă ia de la ficat când am prins-o că linge un pantof. Ăla a și fost momentul în care, după ce am făcut o criză (internă), am lăsat-o mai moale cu atât dezinfectat și mi-am promis că voi fi mai relaxată. Mi-am zis că doar așa își va dezvolta sistemul imunitar, luând contact cu microbii. I-am luat pantofii din față, dar azi un pic, mâine un pic, am învățat să mai renunț la câte o frică și să spun câte un da. La început mai timid, dar în timp tot mai hotărât.
Așa se face că am lăsat-o să meargă desculță în parc, deși mi-era teamă de căpușe. Așa mergea desculță și la locul de joacă de lângă bloc, chiar dacă se putea înțepa sau lovi. Au fost multe temerile pe care a trebuit să mi le înving ca să pot spune da dorinței ei. Dar ea era fericită că poate face asta și era tot ce conta pentru mine, era o experiență de care se bucura.
Tot așa se face că am înțeles și că vrea să se joace în noroi sau că vrea să culeagă melci de peste tot, de care, sincer, mie mi-era si teamă și greață.
Eu sunt un părinte care a fost obsedat de curățenie, și care era tot timpul atent să nu-și lase copilul să se murdărească, pe el înșuși, casa, locul de joacă. Deși bucuria copilului poate consta fix în a se murdări, a-și băga mâinile în diverse lucruri, a simți texturi. Așa descoperă el lumea, luând contact direct cu ea. Așa că a trebuit să mă educ pe mine ca s-o pot crește pe ea.
Multe temeri de mamă panicoasă am învățat să-mi înfrunt, nu doar teama de microbi. Teama de înălțimi, teama de viteză, teama asta a oricărui părinte de a nu păți copilul ceva. Să nu se dea prea tare în leagăn, să nu se cațere pe te miri unde, să nu cadă, să nu se lovească. Și tot așa. Mereu m-am gândit însă că temerile mele trebuie să rămână ale mele și atât. Nu trebuie să le dau mai departe.
Nu știu dacă chiar pot spune că m-am transformat dintr-o mamă panicată într-una complet relaxată, dar cu siguranță sunt infinit mai relaxată acum și mai conștientă că orice copil se dezvoltă experimentând.
Fiecare etapă din viața de părinte este una în care înveți să-ți mai depășești o teamă și să mai spui un da copilului tău. Să-i oferi libertatea de care are nevoie să se formeze, să crească un copil vesel, puternic și sănătos.
