Cezar
Recunosc, nu prea îmi place să mă duc cu fetiţa mea în parc, acolo unde sunt locuri de joacă. Prefer zonele liniştite unde să se plimbe cu bicla, să se dea cu rolele, să bată mingea. Să se bucure de natură, de linişte, de spaţiu, de verdeaţă. Să mă bucur eu, de fapt, că un copil de 4 ani şi jumătate preferă, desigur, să se bucure de gălăgia din parc. Eu prefer să alerg după bicicleta ei, decât să stau pe o bancă în parc şi să scanez cu ochi de vultur eventuale conflicte sau accidente care pot să apară.
Lecţia 1: Nu te duce să te împrieteneşti, chiar şi leu dacă eşti, cu o hoardă de hiene
Anya este foarte, dar foarte sociabilă. De fiecare dată când mergem în parc o văd cum scanează tot locul cu ochii ageri, ţinteşte un copil de-o seamă cu ea şi aruncă undiţa: „Bună, sunt Anya. Vrei să fim prieteni şi să ne jucăm împreună?„. Şi de aici întotdeauna totul decurge ca o poveste cu final fericit: se iau de mână şi pleacă ţopăind în zare … sau până la cel mai apropiat tobogan. Am insistat întotdeauna să fie atentă cu cei din jur, să aibă grijă să nu lovească, dar nici să nu fie lovită din greşeală. Să se ferească de jocuri sau de copii prea energici care ar putea să o rănească. Şi a înţeles. Aşa că ne-am ferit de accidente şi lacrimi inutile, fără să o păzesc milimetric.
Ieri, în parc s-a îndreptat spre un grup de fetiţe de 6-7 ani. Am privit-o de la distanţă cum îşi spune replica, cum cele 3 se întorc spre ea, fac grimase, şi una dintre ele ţipă: „Pleacă, ne strici jocul!”. Apoi cu încetinitorul am văzut cum îşi îngroapă mâna în nisip, strânge din dinţi, îi aruncă Anyei în cap şi în ochi pumnul de nisip şi o scuipă. Copilul meu a închis ochii, s-a scuturat, a venit la mine calmă: „Mami, nu vor să se joace cu mine. Mă duc să îmi fac o prietenă, că mai multe nu pot.” Eu nu am apucat nici să reacţionez, am stat doar puţin pe gânduri, mândră de fiica mea că nu s-a supărat, şi dezamăgită de mine că nu le-am spus nimic acelor fete. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, Anya a ştiut de la început că dacă se îndreaptă spre o hoardă de hiene, există mari şanse să fie respinsă, chiar dacă este curajoasă ca un leu. Prin urmare, era un conflict pe care şi l-a asumat, iar intervenţia mea ar fi fost inutilă.
Lecţia 2: Niciodată nu trece pe sub un tobogan, dacă nu ai cască de protecţie în cap
Aş fi vrut ca povestea aceasta să fie amuzantă, însă eu şi acum tremur când mi-o amintesc. După ce Anya a fost izgonită de trupa de prinţeso-hiene, a reuşit să se împrietenească cu o fetiţă care alerga năucă de colo-colo, ca o mică molie pufoasă pe lângă bec. Anya a încercat să se ţină după ea, însă a renunţat repede şi a observat că este mai bine dacă stă pe loc şi devine punctul de reper al fetiţei sau becul, în acest caz. Aşa că Anya se juca în nisip, iar mica molie pufoasă mai venea din când în când la ea, dupa ce se mai învârtea încă o dată în jurul parcului.
Între timp, în toboganul cel nou au apărut nişte mici supereroi care învăţau ce este gravitaţia. Au vazut că ei nu au nici cea mai mică şansă să zboare, şi au cules câteva pietroaie rămase de la construcţia locului de joacă, le-au urcat în tobogan şi au început să le arunce într-o curte unde copiii mărşăluiau ca furnicile într-un muşuroi. Poate zboară pietroaiele, dacă nu, măcar copiii. Când ne-am trezit cu un cataroi cât planeta Venus la picioarele noastre, tăticul fetiţei molie a strigat la ei să înceteze. Peste încă 10 minute, fetiţa lui se îndrepta spre tobogan să treacă pe sub podeţul lui, iar în acelaşi timp, sus, un mic Spiderman care face mofturi la mâncare, subţire cât o scobitoare, se pregătea cu mare efort să arunce peste bord un cataroi, de data asta mai mare ca Marte.
