Cezar
Scriu astăzi nu despre copiii noștri ci despre noi, adulții deveniți părinți și care mai avem mama si tata sau măcar unul dintre ei. Scriu pentru ei, părinții uitați de copii, uitați acasă ,uitați in vreun sat prăfuit de timp, uitați in vreun azil, neștiuți de nimeni…
De ce am ales sa scriu despre ei? Pentru ca trăiesc cu convingerea că omul se educa si autoeduca cat timp trăiește. Scriu in speranța ca poate cei care si-au uitat părinții se vor întoarce la ei, se vor întoarce în timp si își vor aminti ca ei au fost cei care i-au schimbat de scutece i-au hrănit,i-au învățat sa facă primul pas, sa spună primul cuvânt…
In România, numărul bătrânilor din azile a crescut, dar mai grav este ca foarte mulți dintre aceștia au copii… Copii plecați in străinătate sau copii in tara,la casele lor, dar care consideră că bătrânii lor părinți sunt o povară si ca cel mai bine pentru ei este ca aceștia sa stea pentru restul zilelor rămase într-un azil. Sunt copii ce nu-si vizitează mama sau tatăl nici măcar o singura data de la internarea acestora într-un centru pentru bătrâni.
Alții si-au uitat in case degradate si mizere mama,tatăl,lasandu-i neputincioși si fără o felie de pâine,bolnavi,fara medicamente…Sunt bătrâni uitați într-un pat murdar, cu sufletul chircit de durere si năpădit de amintiri…de amintirea celor pe care i-au crescut…năpădiți de dorul lor…
Mă întorc la voi,la cei care aveți părinți uitați prin cine știe ce cătun ori centru pentru bătrâni și va rog sa va aduceți aminte de ei, sa va aduceți aminte că voi nu ați fost povară pentru ei si mai mult decât atat,sa va aduceți aminte că la rândul lor, copiii voștri vor călca pe urmele voastre. Sau poate nu, pentru ca așa cum spuneam mai sus, am convingerea că omul se autoeduca si poate ca ei nu vor face aceleași greșeli ca si voi.
Suntem copii atât timp cat ne trăiesc părinții si sta in puterea noastră sa nu-i uitam, sa nu-i lăsăm ai nimănui, sa nu-i lăsăm prada disperării, umilinței si mizeriei. Sta in puterea noastră sa le facem bătrânețile mai ușoare.
