redactia
În perioada contemporană, globalizată, super-tehnologizată şi foarte dinamică în ceea ce priveşte piaţa muncii, ţările care au reuşit să creeze schimbări majore şi benefice pentru învăţământ au avut câteva lucruri în comun în politicile lor educaţionale.
Astfel, experienţă reformelor din ţări că Polonia, Coreea de sud, Finlanda, Singapore, Canada, Estonia sau Australia, şi aici trebuie avute în vedere şi experienţele negative, arată că există trăsături comune ale drumului către succes care ar putea fi sintetizate într-un “decalog” pe care România l-ar putea urma în dorinţa ei legitimă de a-şi decide propriul destin prin generaţiile viitoare. Astfel, este necesară:
Crearea unei viziuni de ţară pentru educaţie şi învăţământ pe termen lung. Finlanda de exemplu, are ca scop ca “prin educaţie de nivel înalt, ţara să poată sta mai departe de influenţele marilor puteri, astfel păstrându-şi identitatea”; Singapore a avut “trecerea de la lumea a treia la lumea întâi “iar în ultimii zece ani se concentrează pe menţinerea la acest nivel.
De aceea, orice dezbatere publică trebuie să contribuie la conturarea acestei viziuni care, odată articulate, să reprezinte punctal de referinţă al direcţiei de dezvoltare şi perfecţionare a învăţământului pe termen mediu şi lung.
Analizele sistemelor performante sugerează că este nevoie cam de şase ani pentru a se vedea rezultate pozitive măsurabile. Stabilirea de standarde ridicate şi deci, de aşteptări de la toţi elevii şi de la toate şcolile.
Egalitatea de şanse pentru toţi copiii. Pe lângă nevoia de fonduri pentru şcolile şi liceele de la ţară sau din zone sărace, se poate stabili un sistem de aducere la oraş sau în şcolile mai căutate a învăţătorilor şi profesorilor, urmând un sistem de alocare prioritară pentru cei ce stau o perioada la ţară sau în şcolile defavorizate).
Pregătirea viitorilor profesori ar trebui să se facă în colaborare directă și verificabilă între universităţi şi şcoli, cu practică la şcoli – parte din cerinţele pentru acordarea diplomei.
Alinierea curriculei pentru clasele 0-12 şi necesitatea coerenţei în implementarea ei la nivel de clasă, cu asigurarea spijinului material.
Acesta este un punct foarte vulnerabil al situaţiei actuale, căci documentele existente separă pedagogia de curriculă, aceasta din urmă devenind doar o înşiruire de conţinuturi. Se perpetuează la catedră idea că cea mai importantă misiune a dascălului este transmiterea informaţiei, iar pedagogia şi metodica sunt doar nişte decoraţiuni ulterioare.
Motivarea şi implicarea elevilor în întreg procesul şcolar (excursii, ore după şcoală, sport organizat, activităţi artistice, etc). La acest capitol s-au făcut progrese foarte bune în ultimii ani.
Clarificarea responsabilităţilor şi folosirea lor pentru dezvoltare şi iniţiative. Cine scrie curricula, cine o verifică, de câte nivele de inspecţie este nevoie. De notat că în multe ţări, acreditările şi evaluările se fac în proporţie de 80%, intern.
Inspectorii au ca misiune principal sarcina de a verifica dacă ceea ce şcoala a evaluat este adevărat şi de a-i ajuta pe cei ce au nevoie să se îmbunătăţească prin recomandări specifice. Tot aici, este necesară creş̦terea gradului de obiectivitate în evaluările elevilor și corelarea evaluărilor şcolilor şi liceelor cu evaluările de la testele naţionale.
Eficientizarea folosirii resurselor. Şi aici s-au făcut progrese, însă descentralizarea devine ineficientă dacă nu este corelată cu flexibilitatea în alocarea fondurilor.
Crearea unui “portret de caracter”, aşa cum îl numea Simion Mehedinţi, al elevului.
Să ne punem de accord asupra trăsăturilor de character pe care ar trebui să le aibă un elev al societăţii româneşti contemporane şi, mai ales viitoare, într-o lume globalizată. Cu ce poate contribui caracterul viitorului cetăţean român la bagajul umanităţii?
O să ne referim la puţin mai jos la ce ar trebuie să includă el pentru că experienţa ne-a convins că acest “caracter” implicit şi explicit exprimat în programele şcolare poate deveni coloana vertebrală a oricărui sistem educaţional ce are că scop desăvârşirea individului ca membru al unei societăţi democratice.
Conectarea la practicile educaţionale de success în contextual globalizării (ex: promovarea analizelor lui John Hattie a cărui carte a fost tradusă în româneşte fără a fi însă promovată în şcoli; sau luarea de decizii bazate pe studierea datelor colectate despre performanţele elevilor; crearea de “comunităţi de învăţare” după modelurile Marzano)
