redactia
Tulburările de alimentație ale copilului au cauze complexe, atât de natură fizică cât și psihologică. Dintre cauzele de natură psihologică, unele stau la baza problemei și o declanșează, pe când altele accentuează și înrăutățesc în timp problema. În acest articol îți prezint principalele cauze psihologice ce pot determina refuzul de a mânca al copilului.
1. Evenimente neplăcute în familie
În urma unor conflicte între părinţi, a divorţului acestora, sau a diverselor evenimente neplăcute, mulţi copii îşi pot pierde pofta de mâncare (dealtfel multor adulţi li se întâmplă ca în momente grele să nu mai poată mânca). Nu este obligatoriu ca evenimentele în sine să fie dramatice, ci contează cât de traumatizant au fost ele trăite de copil.
S-a descoperit faptul că mulţi copii refuză mâncarea atunci când au impresia că nu pot controla evenimentele din jurul lor (când apar schimbări în stilul lor de viaţă sau trăiesc într-un mediu imprevizibil). Faptul că pot decide singuri ce şi cât să mănânce le oferă acestor copii sentimentul de a avea control măcar asupra mâncării.
2. Practicile necorespunzătoare de hrănire a copilului
Unii părinţi nu sunt foarte bine informaţi cu privire la necesităţile de hrană ale copilului, sau la ce şi cât este potrivit pentru copii să mănânce.
Mulţi părinţi au tendinţa să îşi supraalimenteze copiii. Refuzul copiilor de a mânca mai mult decât au nevoie este considerat de către părinţi o problemă, dar de fapt este un lucru firesc.
Chiar la începutul vieţii, până la 2 luni, copiii nu au ciclurile de tip veghe-somn şi de hrănire reglate. Copilul plânge ca să semnalizeze orice disconfort, şi unele mame pot interpreta acest plâns drept foame, hrănindu-l excesiv. Această situaţie poate disturba crearea unor cicluri reglate de hrănire, şi de multe ori copiii încep să refuze hrana.
Din lipsă de informaţii, unii părinţi le oferă copiilor dulciuri între mese, care îi dau copilului senzaţia de saţietate, şi apoi se întreabă îngrijoraţi de ce aceştia nu mai mănâncă la masă.
3. Dificultăţile care apar între copil şi mamă
Se ştie că încă de la începutul vieţii, hrănirea este un proces care se petrece între mamă şi copil. Alăptarea nu este numai o activitate de hrănire, ci şi una de interacţiune între cei doi. De aceea, dificultăţile de alimentaţie din primii ani pot trăda o relaţie tensionată între mamă şi copil. Iată care sunt principalele cauze ale acestor tensiuni:
Unele mame, copleşite de propriile probleme, nu sunt suficient de prezente emoţional când îşi hrănesc copiii. Pentru nou născuţi, privirea şi atenţia mamei contează mai mult decât hrana în sine. S-a constatat că mulţi nou născuţi au început să refuze mâncarea atunci când mamele erau indisponibile afectiv în timpul alăptării.
Până la 3 ani, copilul este foarte ataşat de mamă, şi de multe ori plânge la orice mică despărţire de aceasta. Înţărcarea este unul dintre momentele importante în care are loc separarea între mamă şi copil.
După acest eveniment, unii copii refuză mâncarea, protestând în acest fel împotriva separării de mamă. Alţi copii acceptă doar alimentele lichide, care le aduc aminte de laptele matern.
Unele mame sunt foarte îngrijorate cu privire la rolul de mamă, şi se tem că dacă copilul nu mănâncă corespunzător, ceilalţi vor crede că nu sunt mame suficient de bune. Această teamă de a nu fi o mamă suficient de bună le modifică atitudinea în timpul mesei.
Ele devin tensionate şi încearcă să îl forţeze pe copil să mănânce cât mai mult, iar copilul preia neliniştea mamei, şi refuză să mănânce.
4. Atitudinea părinţilor referitoare la mâncare
Chiar dacă nu sunt conştienţi de acest lucru, părinţii îi transmit copilului propriile atitudini legate de alimentaţie.
Părinţii preocupaţi de siluetă, care ţin fel de fel de diete, îi transmit copilului mesajul că a mânca este ceva care nu face bine (îngraşă). Copilul preia ca atare acest mesaj, şi refuză să mănânce.
Multe femei au o relaţie de tip dragoste-ură referitoare la mâncare, poftind unele feluri de mâncare şi simţindu-se apoi vinovate că şi-au dat frâu liber poftelor. Ele transmit copiilor această atitudine, şi copiii vor face acelaşi lucru: vor avea perioade în care mănâncă mult, şi apoi perioade în care se abţin să mănânce.
Deşi mamele îşi forţează copiii să mănânce, propriile lor vinovăţii legate de alimentaţie se transmit şi acestora.
Unii părinţi confundă hrănirea cu dragostea. Pentru ei, a-l răsfăţa pe cel mic cu fel de fel de bunătăţi este o dovadă de dragoste. De aceea ei pot să îl supraalimenteze pe copil, şi acesta să reacţioneze refuzând mâncarea (deşi cel mai des se întâmplă ca cei mici să accepte hrana, devenind supraponderali).
Părinţii consideră refuzul mâncării drept o respingere a dragostei părintelui, şi de aceea vor avea tendinţa să îi hrănească şi mai mult pe copii.
Unii părinţi se implică foarte mult în felul în care se alimentează copilul, controlând meniurile şi cantitatea de mâncare pe care o servesc copilului. În acest caz orice refuz al copilului este privit ca un afront personal, începând o adevărată luptă de putere în timpul mesei.
5. Modelele sociale
Fie că ne uităm pe Disney Channel fie că ne uităm la MTV, observăm că toate femeile atrăgătoare sunt suple. Nu este de mirare că fetiţele vor să fie şi ele la fel, şi că la orice semn că se îngraşă devin îngrijorate. Chiar dacă în primii ani aceste influenţe sunt mai mici, nu înseamnă că ele nu există. Din contră, se pare că la nivel mondial anorexia loveşte la vârste tot mai mici.
