redactia
În ultimul timp a crescut brusc numărul plângerilor părinţilor pe tema încăpățânării copiilor. Şi dacă mai demult părinţii (sau măcar unul dintre membrii familiei) recunoşteau deseori că, de fapt, copilul lor este un răsfăţat, acum acestei teme i se dă o bază ştiinţifică şi psihologică.
Se întâmplă să auzim:
– Copilul nostru nu ascultă deloc. Este indiferent la toate şi nimic nu acţionează asupra lui.
Explicaţiile acestui comportament sunt din cele mai diferite: de la genetică până la… poluare. Da, da! 🙂 O asemenea afirmaţie a făcut‑o nu demult o mamă care povestea despre comportamentul fiicei sale, adolescentă. Din cele relatate de ea rezultă că aproape toţi colegii fiicei se comportă astfel.
– Eu, împreună cu celelalte mame, nu reuşim să înţelegem care‑i cauza. Se spune că acum mulţi părinţi se plâng. Îşi cresc copiii, depun efort, investesc în ei, iar apoi, dintr‑odată, totul se duce de râpă. Probabil poluarea e de vină. Am citit undeva despre asta.
S‑a constatat, ce‑i drept, că în şcoala vecină copiii sunt altfel: studiază mai mult, frecventează diferite cercuri, nu‑i înjură pe adulţi. Cu toate acestea, poluarea este aceeaşi şi şcoala se află pe strada paralelă.
Despre cauzele încăpățânării copilăreşti vom mai discuta puţin mai târziu. Acum însă vreau să vă atrag atenţia asupra unei trăsături foarte interesante a unor asemenea copii. Ea nu se află la suprafaţă, dar, dacă vom săpa mai adânc, negreșit vom descoperi:
Pare ciudat? La prima vedere, da. Căci ei insistă să procedeze în felul lor. Dar aici este şi esenţa: încăpăţânarea nu are nici o legătură cu adevărata independenţă!
Vă voi explica printr‑un exemplu. Băieţelul Vanea, în vârstă de şase ani, „nu suportă nici o presiune din partea părinţilor”. Mai mult de atât, se crede superior tuturor: le vorbeşte de sus celor din familie, pe un ton de comandă, mai‑mai că se repede asupra părinţilor cu pumnii. Şi trebuie să‑i recunoaştem puştiului meritul: obţine tot ce‑şi doreşte, iar familia îi cântă în strună! Cu toate acestea, Vanea este total neputincios în viaţa de zi cu zi. Să iasă afară este pentru el o mare problemă, deoarece nici nu ştie să se îmbrace singur. Iar de vreun ajutor prin casă nici nu se pune problema. Şi despre ce ajutor poate fi vorba, dacă el nu e în stare să se îngrijească pe sine însuşi? Nu poate nici să se joace singur, ba chiar adoarme doar în prezenţa adulţilor, deoarece îi este frică să rămână de unul singur în cameră.
Ajuns la şcoală, un asemenea Vanea va învăţa, cu chiu cu vai, să‑şi încheie nasturii de la cămaşă şi să‑şi lege şireturile de la ghete (deși nu este prost). Spre deosebire de colegii săi de aceeaşi vârstă, el nu‑şi va face temele de unul singur şi nici nu‑şi va pregăti ghiozdanul. Chiar şi temele pentru acasă va trebui să le afle mama prin telefon, fiindcă pe Vanea nu vei putea conta în nici o situație serioasă. Colegii săi vor merge singuri la şcoală, iar Vanea va fi dus de mânuţă încă mult timp, căci nu se ştie pe unde va ajunge, aşa că e mai bine să nu riscăm!
La vârsta adolescenţei va chiuli de la şcoală şi nechibzuinţa lui va lua asemenea proporţii, încât cei din jur, cel mai probabil, se vor întreba: oare la ce nivel este intelectul său? Oricât i‑ai explica ce urmări poate avea un asemenea comportament, Vanea tot nu va pricepe. Deşi, în realitate, intelectul nu are nici o legătură. Pur şi simplu, Vanea nu a fost încă pedepsit pentru purtările sale. Din contră, el și‑a însuşit foarte bine ideea că iese din toate basma curată, iar, dacă e aşa, atunci de ce s‑ar îngrijora? Părinţii îl vor ameninţa cât îl vor ameninţa, după care vor merge la şcoală şi vor îmbuna profesoarele şi totul va fi în regulă. Dacă nu vor reuşi totuşi să le îmbuneze cu un anumit motiv, vor inventa altceva… Doar nu e pentru prima dată!
Peste puţin timp Vanea va fi matur, deşi în suflet e acelaşi copil dependent şi preşcolar capricios. Ce fel de familie va avea un asemenea om? Va fi capabil să‑şi asume răspunderea pentru o altă viaţă? Căci el nici cu a sa nu se poate descurca. Orice ar face un asemenea om, vinovaţi vor fi mereu alţii. Şi nereuşitele proprii (care sunt nenumărate la astfel de oameni) nu le va explica prin lenea, neglijenţa şi neghiobia lui, ci prin uneltirile vrăjmaşilor şi prin circumstanţele fatale. Pe lângă acestea, va călca tot mai des „pe alături”. Pe scurt, prognoza, după cum spun medicii, nu poate fi una îmbucurătoare. Putem spera, bineînţeles, că viaţa îl va învăţa vreodată minte pe un asemenea om. Dar dacă nu? Şi chiar dacă‑l va învăţa, oare nu va plăti un preţ prea mare?
În afara celor enumerate mai sus (infantilismul, eşecurile din viaţa personală, adeseori nerealizarea profesională, comportamentul antisocial), aş vrea să subliniez în mod special dauna pe care încăpățânarea o aduce dezvoltării copilului – uneori şi fizice, deoarece copilul încăpăţânat riscă să intre în situaţii care au ca rezultat traume sau mutilări. Aproape sigur, în orice caz, va fi afectată dezvoltarea intelectuală şi emoţională.
Poate părea ciudat. Cum aşa? Parcă aceşti copii încăpățânați îşi arată mai mult individualitatea, ceea ce înseamnă că sunt mult mai predispuşi spre experimente, spre priceperea a ceva nou… Şi acest lucru nu ar fi decât ceva firesc. Dar neavând voinţă pentru a învinge greutăţile, asemenea copii preferă să meargă doar pe acelaşi drum, făcând numai ceea ce nu le îngreunează viaţa (de regulă, distracţiile).
Şi apoi, dezvoltarea are loc atunci când omul are anumite modele pe care să le imite, idealuri spre care să tindă. Dacă în afară de propria sa persoană, la care ţine foarte mult, el nu are alte idealuri, atunci nu va exista nici o dezvoltare. De ce ar tinde spre ceva anume, atunci când are totul? De ce s‑ar ocupa de autoperfecţionarea sa, dacă el şi aşa este în culmea perfecţiunii?
Desigur, în realitate refuzul total al unui ideal este un mit. Oamenii sunt făcuţi în aşa fel, încât nici nu pot trăi fără un ideal. Şi un copil încăpățânat va avea idealurile sale (mai exact, „idolii” săi). largeDe obicei, aceştia sunt cei mai „duri” actori de film, care cu ajutorul pumnilor şi al rafalelor de gloanţe de automat îşi rezolvă toate problemele, cântăreţii de muzică rock cu intelect de nivelul primatelor şi cu diferite predispoziţii patologice, „tovarăşii” pe jeep‑uri, punkerii, rockerii şi alţii. Însă unde va ajunge imitând asemenea idoli? Căci ei sunt cu mult mai indisciplinaţi decât el. Deci în perspectivă nu‑l aşteaptă o dezvoltare, ci degradarea.
Copilul încăpățânat cade într‑o capcană: în originalitatea şi independenţa sa. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult rămâne în urma colegilor săi şi va deveni din ce în ce mai puţin interesant: un exemplar tipic cu calităţi şi trăsături standard. Uitaţi‑vă la adolescenţii care se distrează prin curţile blocurilor, prin locurile de joacă pentru copii sau prin pieţele publice ale oraşului. Cât de asemănători sunt ei, cu toate că fiecare tinde să se evidenţieze în vreun fel: unul are trei cercei într‑o ureche, altul patru, unul are părul vopsit în portocaliu, iar altul în verde.
Uneori se ajunge până la lucruri scandaloase: un „iubitor de libertate” de numai cinci ani îi vorbeşte urât unei femei în vârstă, care i-a făcut o observaţie întemeiată, iar mama sa stă alături, înmărmurită din cauza „descătuşării” lui. (La şcoală, ce-i drept, atât ea, cât şi copilul vor culege roadele unei asemenea „pedagogii libere”) Dacă la începutul perestroikăi [Doctrină ideologică iniţiată de Mihail Gorbaciov care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, prin restructurarea sistemului sovietic., n.tr) mulţi părinţi şi profesori renunţau cu bucurie la „metodele autoritare” de învăţământ, mai târziu însă, îngrozindu-se din cauza urmărilor acestei renunţări, s-au grăbit să readucă în multe şcoli disciplina strictă. Acum până şi liceele de elită insistă în mod deosebit asupra nivelului înalt al cerinţelor fată de cunoştinţele si de disciplina elevilor, pricepând că tocmai acestea se bucură din nou de apreciere in rândul părinţilor.
In al doilea rând, adulţii merg pe calea celei mai mici împotriviri. Ceea ce înseamnă că nu se deosebesc cu mult de fiii şi fiicele lor. Copilului lor îi este mai uşor să facă scandal decât să adune jucăriile, pe când pentru ei este mai uşor să nu se implice decat să dea dovadă de o anumită tărie în cazul dat. Cu alte cuvinte, părinţii înşişi duc lipsă de un potenţial volitiv şi de o reală matură independenţă. Trec propria răspundere pe seama altcuiva: pe pedagogi, pe psihologi, pe medici, pe poliţişti.
Nu demult s-au prezentat la mine, pentru consultaţie, o femeie tânără cu fiul său de vârstă preşcolară. Băiatul nu avea nici un fel de dereglări psihice, însă era foarte răsfăţat. Atât de tare, încât un om obişnuit ar fi crezut că este bolnav. În ultimul timp, încăpăţânarea copilului a început să depăşească orice limite şi mama s-a îngrijorat. Când am vorbit despre faptul că şi comportamentul fiului ar trebui să se încadreze în anumite tipare, ea a declarat categoric că nu este în stare să facă acest lucru, că are o fire extrem de blândă şi convingerile nu-i permit acest lucru.
Pentru a obţine ceea ce doreşte, un astfel de copil nu duce lipsă de încăpăţânare. Mai ales că, de obicei, nici nu trebuie să depună prea mare efort, fiindcă cei apropiaţi cedează fără luptă.
Din acest motiv, inconsecvenţa părinţilor va duce la un rezultat destul de previzibil: copilul îşi va întări atitudinea şi data viitoare va reuşi să se menţină şi mai mult pe poziţii, iar dacă astfel de scene se întâmplă des îşi va forma un anumit stereotip de relaţii cu părinţii. Aceştia vor avea impresia că el este de neclintit, un stoic ca Gaius Mucius Scaevola.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa! Copiii capricioşi sunt în realitate mult mai dependenţi de cei maturi, în comparaţie cu copiii concilianţi de aceeaşi vârstă. De obicei au oroare de rugăminţi şi dorinţe etc, dar sunt foarte multe metode de a acţiona asupra copiilor încăpăţânaţi. Oare e puţin că aceştia îşi demonstrează indiferenţa ca răspuns la ameninţarea de a-i lipsi de anumite bunuri? Ei vor face multe bazându-se pe faptul că cei din jur le vor accepta demonstraţiile ca pe ceva firesc. Dacă vreţi să dominaţi un asemenea copil, în nici un caz nu trebuie să-i cădeţi în plasă.
Tăind încăpăţânarea copiilor, este absolut necesar să manifestaţi o anumită consecvenţă, căci altfel nu veţi obţine nimic.
Pentru copilul încăpăţânat, ca şi pentru orice copil, cea mai înfricoşătoare pedeapsă este lipsa de comunicare. La ea trebuie să apelaţi în cel mai rău caz, când alte măsuri nu mai au nici un efect. „Şi acum ce fac, nu mai vorbesc cu el jumătate de an?” întreabă unele mame. Nici vorbă. Pentru un preşcolar de obicei e suficientă şi o zi. Şcolarii, care sunt obişnuiţi să învingă în această luptă, vor putea să se împotrivească un timp mai îndelungat, dar din câte îmi aduc aminte nimeni n-a ajuns nici măcar la o săptămână.
sursa: www.cuvantul-ortodox.ro
