redactia
În general sunt de evitat pozițiile absolutiste care inhibă instinctul parental sau nu țin cont de anumite circumstanțe. Cu toate acestea, da, ca regulă generală, putem afirma că a ne încuraja să lăsăm copiii să doarmă singuri, nu-i un lucru tocmai rău. Spun să „ne încurajăm” pe noi părinții deoarece, în cele mai multe cazuri, acest dormit împreună este inițiat și susținut, mai mult sau mai puțin conștient, de către părinți.
Cum ajung părinții să împartă patul cu copiii? Păi pe de-o parte avem nevoi de tot soiul și pe de altă parte o plăcere intensă de partea celor mici sau mai puțin mici. Știm poate că întâlnirea dintre o nevoie și o plăcere naște dependențe, mai mult sau mai puțin sănătoase.
Nevoile părinților
De multe ori părinți au dificultăți în a se separa, în general. Ca tot omul, în fața unei potențiale separări, ne angoasăm, ne neliniștim. O separare înseamnă să schimbi ceva vechi, care indiferent dacă este bun sau rău este cunoscut și să primim în viața noastră acel ceva nou despre care nu știm dacă este bun sau periculos.
Vedeți? Experiențele trecute ne setează un anumit pattern de reacție, ca o memorie implicită și, funcție de cât de periculos am trăit separările, vom simți o neliniște mai mare sau mai mică, tolerabilă sau intolerabilă. A te separa nu-i treabă ușoară…
De exemplu, când apare un bebeluș, mai ales primul bebeluș, ne confruntăm cu o separare; ne separăm de statutul de adult liber, cu responsabilități limitate și
înțelegem, uneori dureros, că deciziile noatre viitoare vor trebui să țină cont de existența altcuiva. Cu alte cuvinte, iubim copiii dar detestăm responsabilitatea – așa cum obișnuiesc să spun părinților neliniștiți. Chiar dacă sună neobișnuit este natural să „detestăm” responsabilitățile, asta nu înseamnă că le refuzăm, că nu le asumăm, dar ne ajută să conștientizăm faptul că este opusul plăcerii.
De cele mai multe ori părinții se simt vinovați de frustrările pricinuite de copil, au senzația că nu sunt părinți buni dacă se simt obosiți și frustrați de consumul de timp și energie pe care-l presupune creșterea unui copil, mai ales în primii ani de viață.
Vinovăția neconștientizată, negândită, va determina o anumită ambivalență în raport cu copilul iar acest lucru este deseori reflectat in dificultatea părinților de a înțărca copilul, de a-l muta în patul și camera lui… ca și cum l-ar abandona…
În alte cazuri, părinți se vor refugia în acest „dormit cu copilul” pentru a păstra o anumită distanță în cuplu sau pentru a amâna o revizuire a relației de cuplu. Copiii pot dormi singuri și pot gestiona aceasta separare în măsura în care și părinții își pot elabora motivele mai puțin conștiente pentru care au nevoie de acest lucru.
Probabil că o întrebare bună ar fi: „Oare de ce am nevoie să dorm cu copilul?” După ce treceți de răspunsul standard – „Nu doarme singur” – veți găsi poate câteva răspunsuri care să vă ajute. Poate fi util să discutați aceste aspecte măcar în câteva ședințe de consiliere cu terapeuți formați în psihoterapia copilului.
Împăratul pernelor
Da, titlul acesta are legătură cu romanul „Împăratul Muștelor” de William Golding… Pe foarte scurt cartea este o metaforă a pulsiunilor și instinctelor primare ale copiilor, neordonate și nelimitate de prezența adultilor. Pentru copil, cucerirea acestui teritoriu este o plăcere imensă dar cu un cost destul de mare în detrimentul dezvoltării autonomiei și independeței.
De asemenea, o prea mare plăcere naște multă vinovăție iar copilul este absolut nepregătit să se autolimiteze, să se ordoneze sau să se autoconțină. La nivel fantasmatic devine partenerul părintelui sau părinților săi și-și găsește un loc acolo unde nu-i este locul: în cuplul parental.
Copilul este un membru al familiei – evident – dar nu poate fi un membru al cuplului adult. Putem argumenta că unele cupluri sunt separate. Ei bine, cu atât mai mult, este nevoie ca fiecare membru al familiei mononucleare să doarmă în patul și în viața sa. Limitările securizează, copiii au nevoie să ne audă spunând „Nu” pentru că între granițele acestor refuzuri se naște un spațiu de securitate în care se pot dezvolta armonios.
Considerații generale
Trăim într-o cultură din ce în ce mai preocupată de înțelegerea fenomenelor psiho-emoționale, de felul în care ne dezvoltăm ca indivizi, o cultură ce încurajează autonomia și independența.
Factorul cultural este inevitabil prezent și în spațiul intim al familiei… De exemplu, o mamă refuza să-i dea copilului coca-cola, explicând că este nesănătoasă și-i face rău. Au făcut până și experimente pseudo-științifice… În cele din urmă mama a cedat și i-a permis fiului să bea coca-cola.
Copilul a întrebat, în prezența mamei: „Mama vrea să-mi facă rău, dacă mi-a dat să beau coca-cola?” Poate că o poziție echilibrată este să nu blamăm excesiv dar nici să nu încurajăm ceea ce ar putea să-i facă rău. Așadar, poate că sunt momente în care copilul are nevoie de prezența noastră peste noapte dar nu putem să-i dăm coca-cola la fiecare masă.
Tot referitor la cultură aș mai menționa că există culturi în care dormitul împreună este o practică curentă. Se pare că în societățile mai arhaice sau sărace, dormitul împreună conferă o mai bună gestionare a resurselor de căldură și spațiu, o anumită senzație de securitate în raport cu „exteriorul” potențial periculos. Acest lucru face ca dormitul împreună să aibă un anumit sens și importanță, limitând fantasmele copilului sau nevoile inconștiente ale părintelui.
În schimb, în cultura noastră pare puțin straniu să ai o cameră de copil goală și un dormitor suprapopulat, nu-i așa?
